Azi, îţi scriu. Azi îţi scriu, pentru că am impresia că nu mă mai auzi. Fericirea noastră a rămas în zâmbetele din ramă, iar eu în căutare acestora. Tot azi pun punct la tot ce a însemnat noi. Împachetez amintirile în cutii prea mari să mai încapă sub pat lângă celălalte şi de mâine o iau de la capăt, dar până una alta rămân tot în ziua de azi. De ce fac toate astea? Pentru că ai fost un laş! N-ai mai luptat pentru a rămâne aici, pentru viaţă. Ca frunzele iarna. Se rătăcesc undeva, obosite de la frigul de afară, şi-şi găsesc pierirea pentru totdeauna. Tu te-ai pierdut prea sus, prea departe de mine. Şi oricât de mult aş încerca, n-am să-ţi mai pot auzi vocea sau să-ţi văd privirea. Ochii mei obosiţi îşi varsă şi ei amarul, ar mai vrea, măcăr odată, să-i mai caute cineva. Dar n-o mai face nimeni.

Au trecut doi ani, iar mormântul tău nu mai e demult acoperit de pătura înmiresmată. Roua ochilor mei ţi-a udat pământul în fiecare zi de până acum: 730 de zile, 17.520 de ore şi peste un milion de minute. Deşi încerc să împachetez de atâta timp cutii pentru a scăpa de amintiri, mi-e imposibil. Inima mea nu va înceta niciodată să sufere. Orice loc, orice obiect îi aminteşte de tine. Ştie că nu va mai bate vreodată lângă a ta, dar continuă să-şi facă rău.

Nu-ţi fă griji. Sunt bine! Nimeni nu mă sună să mă întrebe ce mai fac şi nimeni nu mă mai vizitează. Aşa că nu mai întristez pe nimeni şi nu mai fac rău nimănui. Dar nu mai ştiu cum să zâmbesc, pentru că nu mai am cui...