Nu mi te amintesc, poate, aşa cum ar fi trebuit. Te vedeam des, dar totuşi mult prea puţin, vorbeam mult şi poate nimic. Te-am dorit, te-am căutat atât de mult, încât am uitat să te uit. Mi-a rămas în memorie doar banca dintr-un parc pustiu, acoperită de rouă şi multele cuvinte, în care îmi spuneai că nu mă vrei. Apoi ai încercat să-mi construieşti piedestale pentru a-mi echivala suferinţa. De parcă nişte iluzii, nişte dansuri lente în mijlocul unor străzi pusti, nişte îmbrăţişări apăsate, ar fi putut să-mi ia suferinţa?! Nu ştiu ce credea inima ta bolnavă, dar pe mine una mă oboseau îndoielile tale legate de tot ce ţinea de noi... asta dacă am format vreodată un întreg.  

Pe noptieră stătea o poză de-a noastră şi-mi aducea aminte, că în ciuda rănilor pe care mi le-ai lăsat, m-ai făcut fericită... odată. Simţeam nevoia disperată să o dau jos, să o ascund într-un raft de fiecare dată, dar asta ar fi însemnat să te uit, să te las în urmă. Pe când n-aş fi putut să fac asta, pentru că erai mereu acolo, acolo cu mine, acolo în viaţa mea.  

Poate mi-ai oferit prea multe. Poate ai fost prea bun cu mine. Poate ai jucat prea bine teatru. Sau poate am văzut eu doar ce vroiam. Poate am jucat după proprile reguli, ingnorându-le pe ale tale. Poate că m-am hrănit cu himere. Oricum, toate calculele: adunările, scăderile şi împărţirile de pe parcursul relaţiei noastre sunt, acum de prisos, rezultatul obţinut fiind inutil. Poate te-ai încurcat la scăderi, aşa cum faci mereu, pentru că ţie nu-ţi place să pierzi, vrei să câştigi mereu doar tu, şi aşa ai ajuns sa-mi spui că nu mă vrei, că ar fi mai bine să rămânem cum suntem, adică doi străini cu amintiri dintr-o vreme prea furtunoasă pentru amândoi.

Te-am iubit prea mult timp degeaba. M-ai amăgit prea mult timp degeaba.  Şi-am pierdut amândoi tot degeaba. Nu ai ştiut ce vrei. Nu ai ştiut dacă mă vrei, ieri, acum, mâine, pe când eu n-am vrut, nu te-am vrut. M-ai durut din totdeauna...

Safe way out...

          Dragul meu...  Cred că a venit timpul să-ţi răspund la ultimele mesaje. A trecut ceva timp... peste mine, peste tine, peste noi. E puţin prea târziu acum, dar pentru dragostea ce ţi-am purtat-o mă simt obligată să-ţi răspund. Nu, nu mă întorc şi cu siguranţă n-am să mai lupt pentru un bărbat în a cărui iubire nu mai cred.

          Mă  îndrăgostisem de multă vreme de tine sau mai bine spus de o imagine a ta, de un „tu″ pe care mi l-am construit cărămidă cu cărămidă, de un „tu″ care era doar în mintea mea. Apoi am continuat să scriu nenumărate pagini despre tine, despre proiecţia mea. Te-am urcat pe piedestale în unele din acele rânduri, iar în altele ţi-am luat coroana, regele meu şi ai devenit un alt biet muritor în curtea propriului tău palat. Unele ţi-au plăcut, ţi-au atins orgoliul, crezând că ţie ţi se datorează toate aceste cuvinte înşirate măreţ pe coli de hârtie, neştiind defapt că ai fost doar inspiraţia unei scriitoare, că ai fost doar sursa unor cuvinte pe care le aveam deja în mine. Pe altele le-ai urît, ori pentru că aveai senzaţia că erai înşelat, pentru că nu îţi dădeai seama că erai tot tu, proiecţia mea, ori pentru că îţi era clar că sunt îndrăgosită de o himeră, pe când tu ţi-ai fi dorit să iubesc doar adevărata ta persoană, suportându-ţi astfel multele capricii. Ai vrut să nu observi niciodată ce sunt eu, ce îmi doresc eu, cum îmi construiesc o înşiruire de cladiri, suflete şi poveşti care probabil nu o să existe vreodată înafara imaginaţiei mele.

          Poate prea puţinele dăţi în care am fost mai mult decât prieteni, nu au fost de ajuns, poate m-ai minţit de prea multe  ori, poate nu ai găsit un citat care să te ajute în situaţia asta în filmele, la care te uitat necontenit. Poate ar fi trebuit să te avertizez, să nu te îndrăgosteşti de cineva care scrie, să-ţi spun că am să te transform în roman, apoi rămas secat de inspiraţie, am să mă distanţez pănâ te refaci, ca s-o pot lua din nou de la capăt. Dar nu te-ai refăcut, ai rămas aşa şi încet, încet am început să îmi dau seama că nu eşti tu personajul din cartea mea.

          Zadarnic am încercat. Şi tu şi eu. Am căutat, mai apoi şi chiar eu răspunsuri în toate cărţile, care mi-au stat zile de-a rândul pe noptieră. Nu am găsit nimic. Nu scrie nicăieri ce e de făcut când iubeşti un om, dar nu mai eşti îndrăgostit de el sau cum să te reîndrăgosteşti, nu scrie nicăieri ce poţi să-i spui unui om, pe care îl iubeşti, dar în care nu mai ai încredere, nu scrie nicăieri cum să-ţi vindeci rănile, fără să-l răneşti pe celălalt şi nu e nicăieri un răspuns la cum să dai uitării toate amintirile pe care le ai, adică la tot trecutul tău. Aşa că am început să caut scuze, metode de retragere, care în final te salvează. Îmi spun în fiecare dimineaţă că nu a fost să fie, că „totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa şi poate şi destinul″. Poate nu sunt scuze, poate e doar momentul în care îmi dau seama că defapt nu mai cred în tine, în noi.

Nu mai pot scrie despre tine de multă vreme, paginile s-au transformat în rânduri cu greu scrise, iar cuvintele atent alese, în vorbe la întâmplare. Nu mai am să-ţi spun nimic acum, nu mai am nimic să-ţi scriu acum, tot ce mi-a rămas e o părere de rău. Îmi pare rău să te dezamăgesc. Îmi pare rău că, dacă nu aş ştii, că unu plus unu fac doi, nu te-aş crede, atunci când mi-ai explica. Îmi pare rău că nu te mai iubesc...

Dupa ani...

Ţi-aş spune că mi-e dor de tine, dar aş strica gustul vinului roşu dulce din paharele din faţa noastră. E vară, şi deşi soarele a apus de mult, noaptea încă-i păstrează căldura.

Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care îşi zâmbesc ca şi cum  s-ar cunoaşte de mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Până la urmă asta suntem, nu, doi străini? Doi străini cu amintiri. Doi străini care s-au cunoscut cândva şi s-au iubit prea mult, atunci. Cu timpul el a uitat de ea, care tânja atât de tare după el şi a plecat. N-a părăsit-o, iar ea nu l-a urât, ba chiar l-a iubit şi mai mult, asta dacă poate fi posibil ca un om să-l iubească pe un altul după ce acesta i-a rupt inima în mii de bucăţi, care ar fi durat ani să poată fi reasamblate, mai tare. L-a uitat din când în când, în nopţiile târzii în care el nu mai suna, iar ea stătea în braţele altuia. Şi el a uitat-o în toate momentele când credea că o poate înlocui cu o oricare alta şi îşi reamintea în fiecare dimineaţă, dar mereu în alt pat, că ea e... fata din visele lui. Realizând speriat, că a pierdut-o, s-a îndepărtat şi mai tare. Fugea de propria persoană, ştiind că şi ea făcuse odată acest lucru, atunci când l-a acceptat, deşi o durea, deşi i-ar fi fost mai bine să-i lase lui tot trecutul. Dar se izbea mereu de o altă ea, care avea părul sau formele ei, dar nu era niciodată ea. Nu dădea nicicând de acel zâmbet însoţit de ochii îndrăgostiţi pe fundalul vocii calde. Aşa că într-o zi se urcă speriat la volanul maşinii, pe care ea nu şi-a dorit-o vreodată şi se întreptă spre uşa ei. Îi cumpără florile ei preferate, un buchet mare de bujori şi se dădu cu parfumul care il cumpărase cu ceva ani în urmă.

Baţi la uşă, iar în cele două minute în care eşti nevoit să aştepţi, remomerezi povestea voastră. Îţi aminteşti cum o ţineai de mână în acea dimineaţă, când nu te mai puteai sătura de ea, cum o sărutai mereu şi cum îţi adormea în fiecare seara în braţe. Apoi, te loveşti de imaginea ei, care te aştepta în fiecare seară când tu te fereai să te întorci, cum începea să plângă, iar tu nu înţelegeai de ce şi cum în final ai refuzat să mai continui, deşi o iubeai, plecând. Ea se uită pe vizor. Văzându-te îşi aminteşte şi ea, dar numai cât de mult te-a iubit, ignorând toate acele momente când ar fi putut să te urască. Ezită să-ţi deschidă, răsuflă, chiar dacă nu o ajută să se elibereze, pune mâna pe clanţă şi iţi zâmbeşte. Îţi pare mai frumoasă şi mai fericită decât atunci când a fost a ta. Spui un „bună” bâlbâit, îi întinzi buchetul de flori şi rânjeşti tâmp. Ea îţi pronunţă numele veselă, în timp ce pe tine te trece un fior, lucru care nu l-ai mai simţit de când ai văzut-o ultima oară. Te întreabă ce mai faci, ca pe un vechi prieten, pe care nu l-ai mai văzut de atâta timp. Minţi, spunând că eşti bine, apoi o întrebi dacă n-ar vrea să vă plimbaţi. Te roagă să iei un loc pe canapea şi să o aştepţi până ce se aranjează. Vezi poze împăştiate pe toţi pereţii, poze în care ai fi putut fi tu. Te gândeşti cum ai fi putut să o ţi tu în braţe pe acea plajă, inconjurată de apa albastră a mării sau cum ai fi putut să-i dai acel inel insoţit de un buchet de lăcrimioare. Ea îţi întrerupe gândurile, spunându-ţi că e gata şi că puteţi pleca.

Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care îşi zâmbesc ca şi cum  s-ar cunoaşte de mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Suntem noi, dragul meu, doar că nu ne mai cunoaştem de mult şi nu ne-am mai iubit de mult. Îmi zâmbeşti printre vorbe luate uşor de adierea vântului. Eu îţi evit privirea sau să-ţi ascult vorbele. Mi-ai spus prea multe, iar când ai plecat, ele te-au urmat. Nu mai spui nimic pentru o perioadă, doar te uiţi la mine, negăsindu-ţi vorbele. Ţi-aş spune că mi-e dor de tine, dar aş strica gustul vinului roşu, dulce din paharele din faţa noastră. E vară, şi deşi soarele a apus de mult, noaptea încă-i păstrează căldura.

-Eu... Ştii, răsuflă el zâmbind, m-am întors pentru tine. Te vreau înapoi, şopteşte cu  vocea blândă.

-Îmi pare rău...

-Ştiu că a trecut ceva timp şi ştiu că nu te-am mai sunat de ceva timp. Mi-a luat ceva până să-mi dau seama, dar te vreau pe tine şi numai pe tine. Te vreau acum şi pentru totdeauna.

-Te iubesc, dar nu pot. Nu e aşa de uşor. Acum îl am pe el. Şi deşi nu îl iubesc ca pe tine, mă face fericită. Ştie cine eşti, ştie ce poţi să faci din mine şi ştie că nu o să fie niciodată tu, da’ pentru asta se încăpăţânează să stea, deşi l-am rugat de atâtea ori să plece. Zâmbesc amar apoi continui. Am mai crescut şi acum îmi doresc siguranţă mai mult ca oricând. Am obosit să pierd nopţi, gândindu-mă şi m-au îmbătrânit toate întrebările fără răspuns. E aşa de simplu cu el. Poate să fie simplu şi cu tine, da’ am să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu firca că ai să pleci din nou. N-am nevoie de deja-vu-uri. Fac o pauză continu iar. E un om bun, ştii. E posibil să greşesc, stând cu el când te vreau pe tine. Nu ştiu. M-ai luat prin surprindere azi. Întoarcete acasă, iar când o să-mi dau seama dacă te vreau sau nu, ai să mă vezi. Poate nu o să mai vrei tu şi atunci înseamnă că nu e să fie.

- Îmi pare rău că am plecat, când te iubeam aşa mult.

-Nu mai contează ce a fost...

-Poţi uita atâţia ani?

-Nu i-am uitat niciodată şi n-am să-i uit, doar că n-ai cum să schimbi ce a fost, ce alegeri am făcut. Eram nişte copii, era mai simplu atunci să schimbăm totul, era mai uşor să fim împreună atunci. Nu pot să fug, nu pot lăsa totul în urmă, acum. Nu mai e aşa uşor. Nu pot să mă prefac că ieri n-a existat, cum nu pot să mă prefac că ziua în care ai plecat a fost doar în capul meu.

-Ai nevoie de timp?

-Nu, amândoi avem. Şi când vieţile noastre o să fie mai simple, poate o acela o să fie timpul nostru.

             

Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care îşi zâmbesc ca şi cum  s-ar cunoaşte de mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Un el care o vrea înapoi şi o ea, care şi-l doreşte atât de mult, dar îi e frică acum. Ea se ridcă de la masă, lăsând vin pe fundul paharului, ştiind că o să il bea el, aşa cum obişnuia în vremurile în care mai erau şi plecă. Acum, te gândeşti că povestea s-a sfârşit, povestea lor s-a sfârşit, că ea a plecat puternică şi el a rămas îngândurat. Dar nu ştii ce ştiu eu. Eu ştiu că într-o zi o ea a plecat şi un el a rămas, ştiu că ea a plecat să renunţe şi el a rămas să aştepte. El s-a întors şi ea l-a primit. Nu-şi mai aminteşte de ce, defapt nu înţelege şi nici nu vrea să înţeleagă. Acum e mult prea târziu să o mai facă oricum, la fel cum n-are să se mai întrebe vreodată el de ce a plecat.

Merg pe stradă un el şi o ea ţindu-se de mână. A trecut timpul şi peste ei şi ei peste tot ce le-a stat în cale. Nu mai regretă nimic, ar fi prea târziu acum, când oricum totul e aşa de bine. Ea a învăţat să plece şi el să rămână. El a îvăţat că iubirea trece peste orice şi ea, că în dragoste trebuie să ierţi.

Stau pe o terasă din centrul oraşului un el şi o ea. Se cunosc de mult şi se iubesc de mult. Ea îi spune că i-a fost dor de zâmbetul lui, iar el îi răspunde, săruntând-o pe frunte, că o iubeşte. Zâmbesc şi nu mai spun nimic. Nu mai au nevoie de cuvinte. Şi-au spus prea multe de-alungul timpului. Rămân doar ei, ei doi, adierea caldă a vântului şi vinul roşu mai dulce, dar nu mai vechi decât iubirea lor. 

Anatomia cuvintelor

Oamenii sunt construiţi din carne şi oase. Tu, dragul meu eşti făcut din cuvinte. Cuvinte mari, cuvinte deşarte, pe care ai uitat să le ţi minte, la fel cum ai făcut cu toate promisiunile de-alungul timpului. Păcat că ochii tăi albaştri te dau de gol, păcat că ţigarea din mâna ta se sfărşeşte acum, la fel cum se întâmplă şi cu povestea noastră.

          Îmi pare rău că nu am putut să te fac să mă iubeşti cum te-am iubit eu şi că nu am fost femeia de care ai nevoie. Poate am fost departe, dar totuşi în de-ajuns de aproape încât să te rănesc constant, încât să te doară că nu mă ai cu adevărat lângă tine. Ştiu că am greşit, probabil de cele mai multe ori faţă de tine. Ţi-am reproşat de prea multe ori prea multe, am fost serioasă în momentele în care ar fi trebuit să râd, am râs când trebuia să tac şi am făcut greşala de a-ţi arăta slăbiciunea mea, plângând în faţa ta. Nu ţi-am cedat mereu, rănindu-ţi astfel orgoliul de nenumărate ori. Am fost geloasă în clipele în care te-am iubit cel mai mult şi nu am vrut să te las să pleci, să-ţi închid telefonul în momentele în care aveam nevoie să mă faci fericită, aşa cum doar tu poţi.

          Ai apărut când viaţa mea era în impas, când era prinsă în vraja persoanei nepotrivite, căutându-şi fiinţa care să aibă grijă de ea, neştiind totuşi pe cine caută cu adevărat. Mi-ai devenit necesitate: simt nevoia de a te avea, la fel cum simt nevoia de a vedea poza noastră, când mi-e dor de tine.

          Se sfârşeşte relaţia noastră, iubitul meu, la fel cum se sfârşeşte nicotina din aer. Toate visele s-au spulberat în modul în care rămâne fumul în jur şi infectează fumătorii pasivi. Înţeleg acum de ce nu m-ai numit niciodată „iubita mea” şi nu mi-ai spus niciodată „te iubesc”, simţind cuvintele pe care le rosteai anapoda: nu m-ai iubit niciodată şi toate prelegerile tale despre viitorul nostru, despre cum am să-ţi ţin inelul pe deget şi numele tău o să fie al meu au fost, ca tot ce mi-ai spus vreodată, o minciună. Un singur lucru, care constituie unicul gram de adevăr din relaţia noastra, a fost: „Eu nu te iubesc! Nu înţelegi?! E doar o obligaţie, e doar o sintagmă pe care mă simt nevoit să o spun înapoi!” Şi eu mă îmbătam cu apă rece, cu iluziile, pe care mi le creai, crezând că mă iubeşti şi ai să mă faci a ta, pentru eram prea orbită de iubirea pentru tine, care mă durea atât de tare. Şi te întreb: „Acum când mult-îndrăgita ta ţigară a ajuns la filtru, ai s-o stingi cât de repede poţi, printr-o vineri seara printr-un pub pe care obişnuieşti să-l frecventezi într-o scrumieră albastră şi apoi ai să o iei de la capăt. Ai să treci la următoarea ţigare şi la următoarea. Pe unele ai să le stingi poate într-o zi de joi sau poate că într-o marţi, iar pe altele poate într-o zi de luni sau de sâmbătă, până când ţi se va termina pachetul şi vei fi obligat să o fumezi pe cea care nu se stinge niciodată. Dar eu ce fac, nefumătoare fiind, acum?” Şi tot eu îmi răspund, deoarce femeia de la capătul firului ţine să-mi amintească mereu că nu ţi-ai prelungit abonamentul pentru cele care fac parte din trecutul tău, c-am să rămân cu bucata asta, pe care oricât aş încerca s-o mai aprind vreodată, am să dau greş şi flacăra va rămâne doar în sufletul meu.

          Nu am cum să dau timpul înapoi, să repar greşelile mele sau pe ale tale. Am vrut să-ţi fiu, mi-am dorit să-ţi pot da tot ce ţi-ai dorit, mi-am dorit să fiu a ta, dar nu m-ai mai vrut, te-am plictisit, te-am obosit. Ai ars fiecare particulă din mine. Îţi simt parfumul, o combinaţie între fum de ţigare, piele crudă şi Black XS, mereu. Amintirea ta mă bântuie şi poza de pe noptieră îmi aminteşte cum nu am fost destul pentru tine. Parcă ai vrea şi acum să-mi reaminteşti asta. Sau poate că am greşit eu, crezând asta. Se spune că cel care nu crede că te merită, o face defapt cel mai mult. M-ai luat mereu drept un bun garantat, bunul tău garantat, pe care îl arunci când vrei. Şi m-ai aruncat. Într-o vineri seara. Într-un pub. Într-o scrumieră, alături de celălalte, terminate până atunci.

Parfum de amintiri

Te-ai trezit demult. Alarma îţi spune că e şapte jumătate şi deschizi ochii, bălăngănindu-ţi agitat mâna în gol pentru a găsi mai repede ceasul şi a opri sunetul care îţi strică liniştea. Te duci la baie, te speli pe faţă, dar refuzi să te uiţi în oglindă. Azi, ţi-ai luat liber. Ţi-ai luat liber de la tot: servici, prieteni şi de la telefonul care nu încetează să mai sune. Îl pui pe silenţios, ignorând toate apelurile pierdute care sunt afişate pe ecran. Ieşi pe terasă, unde îţi bei cafeaua cu mult lapte şi mănânci clătite cu gem ca în ziua...

Te îmbraci într-o rochie albă de primăvară şi îţi laşi părul pe spate. Respiri greu. Iar simţi că nu mai ai loc în tine, că nu mai încapi în propriul suflet, în propria casă şi ieşi afară. E plin de oameni, dar ai impresia că e gol, că e pustiu. Eviţi să te uiţi în ochii trecătorilor şi în toate vitrinele magazinelor pentru a nu te vedea pe tine. Într-un fel eşti speriată să vezi cine ai ajuns... nu, defapt ţi-e frică că poate n-ai ajuns, că nu eşti aşa cum i-ai promis lui că vei fi în ziua în care a plecat. Da, a plecat. A plecat acum un an şi te-a lăsat printre cuvinte de dragoste, printre aceaşi frază „Te iubesc, te vreau, dar nu mai pot, am obosit”, pe care ai auzit-o obsesiv zile de-a rândul. Ţi-e dor şi tocmai pentru că ştii asta fugi, acum, speriată. Ai ajuns să nu mai înţelegi, să nu mai vrei, să fugi de tine.

Te întorci acasă şi urci în pod, de unde iei o cutie mare, acoperită cu foi de ziar mototolite, ca şi inima ta, peste care ai lipit florile uscate din buchetul de trandafiri primit de ziua ta şi cu un capac învelit în pânză roşie, deasupra căreia e o panglică de culoarea obrajilor tăi. Ai acolo toate lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul timpului. Dacă ai putea să pui şi toate amintirile într-un pod al minţii tale, poate ţi-ar fi mai uşor să te dai jos din pat in fiecare dimineaţă şi zâmbetul afişat mereu n-ar mai contrazice ochii pustii. Ridici capacul şi brusc îţi aminteşti de nişte ochii albastrii, pe care i-ai iubit cândva, de mirosul crud de primăvară amestecat cu parfumul lui, de mâinile mari care-ţi cuprindeau talia de fiecare dată când te vedeau, ridicându-ţi picioarele pentru o scurtă perioadă de timp de la sol şi de acel sărut pe frunte care ţi-l dădea mereu cu buzele pe care le adorai. Te uiţi la zâmbete din ramă, miroşi flori presate şi citeşti şerveţele cu declaraţii de dragoste, făcute în nopţi mult prea scurte. Vezi promisiuni pentru deget şi ascunse sub toate aceasta, scrisorile la care nu ai răspuns de când a plecat. Dedesuptul tuturor, stă cea în care te anunţă că pleacă:

„Azi, te părăsesc. Pun capăt la tot ce înseamnă noi... Eu unul am obsit să alerg între viaţa mea şi a ta. M-am săturat să cumpăr bilete de avion întipărite mereu cu aceaşi destinaţie şi cu siguranţă îţi pot spune că mă doare că perna e mereu goală, dimineaţa, seara.

Vroiam să-ţi scriu de mult, deşi nu mai am ce să-ţi spun. Ţi-am scris atât de multe în ultimele scrisori, încât tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi dovedesc în randurile astea, că ne-am pierdut, că n-avem să mai fim ce-am fost, că ne-a purtat timpul pe alte cărari, uitând tot ce am avut. Dar poate n-a fost timpul de vină, poate a fost distanţa sau poate c-am fost noi.

Nu mai are rost să îţi înşir multele lucruri pentru care îţi mulţumesc. Le ştii prea bine, iar timpul ţi le-a arătat cu siguranţă. Nu mai am cuvinte destule ca să-ţi spun ce simt, dar să ştii că mă doare absenţa ta.

Deci, plec... şi rămân, depinde doar de cum priveşti. Nu mai pot... Îmi pare rău... Dar ţine minte cât de mult te-am iubit... şi te voi iubi...”

Citeşti iar şi iar toate rândurile. Nu te doare. Nu te mai doare de multă vreme, ba chiar te bucură toate pozele astea care îţi iau prizonieră imaginaţia pentru o scurtă perioadă de vreme. Te întrebi câteodată dacă chiar a existat, dacă nu cumva te hrăneşti cu o himeră, dar cutia din pod îţi confirmă că a fost odată un el care te-a iubit, dar laş a plecat. Singurul tău impiediment e că tu nu înţelegi. Nu poţi să pricepi, defapt refuzi, faptul că povestea voastră de iubire nu s-a terminat cu „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...”.

Îl mai aştepti şi mai ales azi când radioul nu mai ştie să cânte altceva decât melodiile voastre. L-ai suna, dar acum e prea târziu să ajungă pentru că, nu-i aşa, e probabil mult prea departe, aşa cum şi-a dorit. Poate o să te sune el, aşa cum speri de fiecare dată când telefonul începe să vibreze, sau poate o să vină înapoi, deşi nu ştii ce ar mai rezolva asta, nu ştii dacă a-i mai primi înapoi un om care te-a părăsit, care n-a luptat, dar măcar    ţi-ar dovedi că nu te-a uitat.

Ascunzi bine cutia şi cobori scările podului. S-a întunecat deja. Bei ceaiul ăla de portocale, care ţi-l aducea mereu în pat seara, când citeai una din „cărţile alea ale tale”, cum îţi spunea mereu. E posibil ca chiar „cărţile alea” să te fi adus aici, să te fi transformat în visătoarea constantă, care eşti acum. Ele te-au făcut să crezi în poveşti, ele şi multe filme în care el mereu se întoarce. Te pui în pat, trăgând plapuma peste faţă, de parcă te-ai ascunde de ceva. Azi, nu citeşti. Închizi ochii încet şi te gândeşti să renunţi... A trecut deja prea mult timp... Dar îţi aminteşti că el te învăţa mereu să nu renunţi, să nu te dai niciodată bătută şi ironia face că el a fost care ţi-a dat cu piciorul. Te enervezi pe moment, începi să simţi cum ai vrea să dai cu pumnii în el, sperând că se va trezi din coşmarul ăsta, dar l-ai iertat de mult şi ştii că dacă ar apărea, nu ai putea să faci altceva, decât să-l iei în braţe şi să-i spui cât de dor ţi-a fost...

Te întorci pe partea cealaltă. De mâine vei răspunde iar la telefon şi o să ai grijă să te ţii atât de ocupată încât să-l uiţi încet, încet până când ceva sau cineva îţi va aduce aminte de el. Te scoli din pat. Te duci la oglindă şi te priveşti pentru prima dată, azi. Zâmbeşti. Îţi zâmbeşti. Tu îţi eşti singura care a rămas acum. Eşti fericită. Şi eşti mândră. Realizezi că dacă ai trecut de ziua asta, totul va fi floare la ureche de-acum încolo. Vei fi bine! Mereu eşti, mereu găseşti soluţia de a te ridica din propria cenuşă. Ai să lupţi în fiecare zi, ştiind că aşa ar fi vrut el să fi. Faci totul pentru el, chiar şi în absenţă. Îţi mai arăţi un surâs şi te întorci înapoi în pat. Nu s-a terminat. Defapt nu ştii nici când a început. Îţi e bine acum. Şi te gândeşti că poate nu orice poveste începe cu „a fost odată” şi nici nu se sfârşeşte cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu, cel puţin nu povestea ta. Ambiţia nebună cu care ai luptat până acum şi zâmbetul larg acompaniat de ochii căprui, care mereu speră, îţi permit să modifici povestea, oricum e a ta şi ai dreptul să o scri cum vrei, acum că ai rămas doar tu. Da, povestea ta începe cu „au fost odată...” şi se sfârşeşte pe moment, cu „şi-a trăit fericită până la adânci bătrâneţi...”.