Azi,
te părăsesc. Pun capăt la tot ce înseamnă noi... Eu una am obsit să alerg între
viaţa mea şi a ta. M-am săturat să cumpăr bilete de avion întipărite mereu cu aceaşi
destinaţie şi cu siguranţă îţi pot spune că mă doare că perna e mereu goală,
dimineaţa, seara.
Vroiam să-ţi
scriu de mult, deşi nu mai am ce să-ţi
spun. Ţi-am scris atât de multe în ultimele scrisori, încât tot ce-mi rămâne de
făcut e să-mi dovedesc în randurile astea, că ne-am pierdut, că n-avem să mai
fim ce-am fost, că ne-a purtat timpul pe alte cărari, uitând tot ce am avut. Dar poate n-a fost timpul de vină, poate a fost distanţa sau poate c-am
fost noi.
Nu mai are rost să îţi înşir multele lucruri
pentru care îţi mulţumesc. Le ştii prea bine, iar timpul ţi le-a arătat cu
siguranţă. Nu mai am cuvinte destule ca să-ţi spun ce simt, dar să ştii că mă
doare absenţa ta. Şi durerea te oboseşte, iar nopţiile târzii la telefon mă
ostenesc şi mai tare, pe când eu trebuie să fiu în fiecare nouă dimineţă gata
de a-mi afişa zâmbetul, creeat de lacrimile uscate de peste noapte pe obrajii
mei şi pregătită de a trece peste o nouă zi în care tu nu eşti.
Deci, plec... şi rămân, depinde doar de cum
priveşti. Nu mai pot... Îmi pare
rău...
