Ţi-aş spune că mi-e dor de tine, dar aş strica gustul
vinului roşu dulce din paharele din faţa noastră. E vară, şi deşi soarele a
apus de mult, noaptea încă-i păstrează căldura.
Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care
îşi zâmbesc ca şi cum s-ar cunoaşte de
mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Până la urmă asta suntem, nu, doi străini?
Doi străini cu amintiri. Doi străini care s-au cunoscut cândva şi s-au iubit
prea mult, atunci. Cu timpul el a uitat de ea, care tânja atât de tare după el
şi a plecat. N-a părăsit-o, iar ea nu l-a urât, ba chiar l-a iubit şi mai mult,
asta dacă poate fi posibil ca un om să-l iubească pe un altul după ce acesta
i-a rupt inima în mii de bucăţi, care ar fi durat ani să poată fi reasamblate,
mai tare. L-a uitat din când în când, în nopţiile târzii în care el nu mai
suna, iar ea stătea în braţele altuia. Şi el a uitat-o în toate momentele când
credea că o poate înlocui cu o oricare alta şi îşi reamintea în fiecare
dimineaţă, dar mereu în alt pat, că ea e... fata din visele lui. Realizând
speriat, că a pierdut-o, s-a îndepărtat şi mai tare. Fugea de propria persoană,
ştiind că şi ea făcuse odată acest lucru, atunci când l-a acceptat, deşi o durea,
deşi i-ar fi fost mai bine să-i lase lui tot trecutul. Dar se izbea mereu de o
altă ea, care avea părul sau formele ei, dar nu era niciodată ea. Nu dădea
nicicând de acel zâmbet însoţit de ochii îndrăgostiţi pe fundalul vocii calde. Aşa
că într-o zi se urcă speriat la volanul maşinii, pe care ea nu şi-a dorit-o
vreodată şi se întreptă spre uşa ei. Îi cumpără florile ei preferate, un buchet
mare de bujori şi se dădu cu parfumul care il cumpărase cu ceva ani în urmă.
Baţi la uşă, iar în cele două minute în care eşti nevoit
să aştepţi, remomerezi povestea voastră. Îţi aminteşti cum o ţineai de mână în
acea dimineaţă, când nu te mai puteai sătura de ea, cum o sărutai mereu şi cum
îţi adormea în fiecare seara în braţe. Apoi, te loveşti de imaginea ei, care te
aştepta în fiecare seară când tu te fereai să te întorci, cum începea să
plângă, iar tu nu înţelegeai de ce şi cum în final ai refuzat să mai continui,
deşi o iubeai, plecând. Ea se uită pe vizor. Văzându-te îşi aminteşte şi ea,
dar numai cât de mult te-a iubit, ignorând toate acele momente când ar fi putut
să te urască. Ezită să-ţi deschidă, răsuflă, chiar dacă nu o ajută să se
elibereze, pune mâna pe clanţă şi iţi zâmbeşte. Îţi pare mai frumoasă şi mai
fericită decât atunci când a fost a ta. Spui un „bună” bâlbâit, îi întinzi
buchetul de flori şi rânjeşti tâmp. Ea îţi pronunţă numele veselă, în timp ce
pe tine te trece un fior, lucru care nu l-ai mai simţit de când ai văzut-o
ultima oară. Te întreabă ce mai faci, ca pe un vechi prieten, pe care nu l-ai
mai văzut de atâta timp. Minţi, spunând că eşti bine, apoi o întrebi dacă n-ar
vrea să vă plimbaţi. Te roagă să iei un loc pe canapea şi să o aştepţi până ce
se aranjează. Vezi poze împăştiate pe toţi pereţii, poze în care ai fi putut fi
tu. Te gândeşti cum ai fi putut să o ţi tu în braţe pe acea plajă, inconjurată
de apa albastră a mării sau cum ai fi putut să-i dai acel inel insoţit de un
buchet de lăcrimioare. Ea îţi întrerupe gândurile, spunându-ţi că e gata şi că
puteţi pleca.
Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care
îşi zâmbesc ca şi cum s-ar cunoaşte de
mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Suntem noi, dragul meu, doar că nu ne mai
cunoaştem de mult şi nu ne-am mai iubit de mult. Îmi zâmbeşti printre vorbe
luate uşor de adierea vântului. Eu îţi evit privirea sau să-ţi ascult vorbele.
Mi-ai spus prea multe, iar când ai plecat, ele te-au urmat. Nu mai spui nimic
pentru o perioadă, doar te uiţi la mine, negăsindu-ţi vorbele. Ţi-aş spune că mi-e dor de tine, dar aş strica gustul
vinului roşu, dulce din paharele din faţa noastră. E vară, şi deşi soarele a
apus de mult, noaptea încă-i păstrează căldura.
-Eu... Ştii, răsuflă el zâmbind, m-am întors pentru tine.
Te vreau înapoi, şopteşte cu vocea
blândă.
-Îmi pare rău...
-Ştiu că a trecut ceva timp şi ştiu că nu te-am mai sunat
de ceva timp. Mi-a luat ceva până să-mi dau seama, dar te vreau pe tine şi
numai pe tine. Te vreau acum şi pentru totdeauna.
-Te iubesc, dar nu pot. Nu e aşa de uşor. Acum îl am pe
el. Şi deşi nu îl iubesc ca pe tine, mă face fericită. Ştie cine eşti, ştie ce
poţi să faci din mine şi ştie că nu o să fie niciodată tu, da’ pentru asta se
încăpăţânează să stea, deşi l-am rugat de atâtea ori să plece. Zâmbesc amar
apoi continui. Am mai crescut şi acum îmi doresc siguranţă mai mult ca oricând.
Am obosit să pierd nopţi, gândindu-mă şi m-au îmbătrânit toate întrebările fără
răspuns. E aşa de simplu cu el. Poate să fie simplu şi cu tine, da’ am să mă
trezesc în fiecare dimineaţă cu firca că ai să pleci din nou. N-am nevoie de deja-vu-uri.
Fac o pauză continu iar. E un om bun, ştii. E posibil să greşesc, stând cu el
când te vreau pe tine. Nu ştiu. M-ai luat prin surprindere azi. Întoarcete
acasă, iar când o să-mi dau seama dacă te vreau sau nu, ai să mă vezi. Poate nu
o să mai vrei tu şi atunci înseamnă că nu e să fie.
- Îmi pare rău că am plecat, când te iubeam aşa mult.
-Nu mai contează ce a fost...
-Poţi uita atâţia ani?
-Nu i-am uitat niciodată şi n-am să-i uit, doar că n-ai
cum să schimbi ce a fost, ce alegeri am făcut. Eram nişte copii, era mai simplu
atunci să schimbăm totul, era mai uşor să fim împreună atunci. Nu pot să fug,
nu pot lăsa totul în urmă, acum. Nu mai e aşa uşor. Nu pot să mă prefac că ieri
n-a existat, cum nu pot să mă prefac că ziua în care ai plecat a fost doar în
capul meu.
-Ai nevoie de timp?
-Nu, amândoi avem. Şi când vieţile noastre o să fie mai
simple, poate o acela o să fie timpul nostru.
Stau pe o terasă din centrul oraşului, doi străini care
îşi zâmbesc ca şi cum s-ar cunoaşte de
mult, ca şi cum s-ar iubi de mult. Un el care o vrea înapoi şi o ea, care şi-l
doreşte atât de mult, dar îi e frică acum. Ea se ridcă de la masă, lăsând vin
pe fundul paharului, ştiind că o să il bea el, aşa cum obişnuia în vremurile în
care mai erau şi plecă. Acum, te gândeşti că povestea s-a sfârşit, povestea lor
s-a sfârşit, că ea a plecat puternică şi el a rămas îngândurat. Dar nu ştii ce
ştiu eu. Eu ştiu că într-o zi o ea a plecat şi un el a rămas, ştiu că ea a
plecat să renunţe şi el a rămas să aştepte. El s-a întors şi ea l-a primit.
Nu-şi mai aminteşte de ce, defapt nu înţelege şi nici nu vrea să înţeleagă.
Acum e mult prea târziu să o mai facă oricum, la fel cum n-are să se mai
întrebe vreodată el de ce a plecat.
Merg pe stradă un el şi o ea ţindu-se de mână. A trecut
timpul şi peste ei şi ei peste tot ce le-a stat în cale. Nu mai regretă nimic,
ar fi prea târziu acum, când oricum totul e aşa de bine. Ea a învăţat să plece
şi el să rămână. El a îvăţat că iubirea trece peste orice şi ea, că în dragoste
trebuie să ierţi.
Stau pe o terasă din centrul oraşului un el şi o ea. Se cunosc
de mult şi se iubesc de mult. Ea îi spune că i-a fost dor de zâmbetul lui, iar
el îi răspunde, săruntând-o pe frunte, că o iubeşte. Zâmbesc şi nu mai spun
nimic. Nu mai au nevoie de cuvinte. Şi-au spus prea multe de-alungul timpului.
Rămân doar ei, ei doi, adierea caldă a vântului şi vinul roşu mai dulce, dar nu
mai vechi decât iubirea lor.
