Nu mi te amintesc, poate, aşa cum ar fi trebuit. Te vedeam des, dar totuşi mult prea puţin, vorbeam mult şi poate nimic. Te-am dorit, te-am căutat atât de mult, încât am uitat să te uit. Mi-a rămas în memorie doar banca dintr-un parc pustiu, acoperită de rouă şi multele cuvinte, în care îmi spuneai că nu mă vrei. Apoi ai încercat să-mi construieşti piedestale pentru a-mi echivala suferinţa. De parcă nişte iluzii, nişte dansuri lente în mijlocul unor străzi pusti, nişte îmbrăţişări apăsate, ar fi putut să-mi ia suferinţa?! Nu ştiu ce credea inima ta bolnavă, dar pe mine una mă oboseau îndoielile tale legate de tot ce ţinea de noi... asta dacă am format vreodată un întreg.  

Pe noptieră stătea o poză de-a noastră şi-mi aducea aminte, că în ciuda rănilor pe care mi le-ai lăsat, m-ai făcut fericită... odată. Simţeam nevoia disperată să o dau jos, să o ascund într-un raft de fiecare dată, dar asta ar fi însemnat să te uit, să te las în urmă. Pe când n-aş fi putut să fac asta, pentru că erai mereu acolo, acolo cu mine, acolo în viaţa mea.  

Poate mi-ai oferit prea multe. Poate ai fost prea bun cu mine. Poate ai jucat prea bine teatru. Sau poate am văzut eu doar ce vroiam. Poate am jucat după proprile reguli, ingnorându-le pe ale tale. Poate că m-am hrănit cu himere. Oricum, toate calculele: adunările, scăderile şi împărţirile de pe parcursul relaţiei noastre sunt, acum de prisos, rezultatul obţinut fiind inutil. Poate te-ai încurcat la scăderi, aşa cum faci mereu, pentru că ţie nu-ţi place să pierzi, vrei să câştigi mereu doar tu, şi aşa ai ajuns sa-mi spui că nu mă vrei, că ar fi mai bine să rămânem cum suntem, adică doi străini cu amintiri dintr-o vreme prea furtunoasă pentru amândoi.

Te-am iubit prea mult timp degeaba. M-ai amăgit prea mult timp degeaba.  Şi-am pierdut amândoi tot degeaba. Nu ai ştiut ce vrei. Nu ai ştiut dacă mă vrei, ieri, acum, mâine, pe când eu n-am vrut, nu te-am vrut. M-ai durut din totdeauna...