Oamenii sunt construiţi din carne şi
oase. Tu, dragul meu eşti făcut din cuvinte. Cuvinte mari, cuvinte deşarte, pe
care ai uitat să le ţi minte, la fel cum ai făcut cu toate promisiunile
de-alungul timpului. Păcat că ochii tăi albaştri te dau de gol, păcat că
ţigarea din mâna ta se sfărşeşte acum, la fel cum se întâmplă şi cu povestea
noastră.
Îmi pare
rău că nu am putut să te fac să mă iubeşti cum te-am iubit eu şi că nu am fost
femeia de care ai nevoie. Poate am fost departe, dar totuşi în de-ajuns de
aproape încât să te rănesc constant, încât să te doară că nu mă ai cu adevărat
lângă tine. Ştiu că am greşit, probabil de cele mai multe ori faţă de tine.
Ţi-am reproşat de prea multe ori prea multe, am fost serioasă în momentele în
care ar fi trebuit să râd, am râs când trebuia să tac şi am făcut greşala de
a-ţi arăta slăbiciunea mea, plângând în faţa ta. Nu ţi-am cedat mereu, rănindu-ţi
astfel orgoliul de nenumărate ori. Am fost geloasă în clipele în care te-am
iubit cel mai mult şi nu am vrut să te las să pleci, să-ţi închid telefonul în
momentele în care aveam nevoie să mă faci fericită, aşa cum doar tu poţi.
Ai apărut
când viaţa mea era în impas, când era prinsă în vraja persoanei nepotrivite,
căutându-şi fiinţa care să aibă grijă de ea, neştiind totuşi pe cine caută cu
adevărat. Mi-ai devenit necesitate: simt nevoia de a te avea, la fel cum simt
nevoia de a vedea poza noastră, când mi-e dor de tine.
Se
sfârşeşte relaţia noastră, iubitul meu, la fel cum se sfârşeşte nicotina din aer.
Toate visele s-au spulberat în modul în care rămâne fumul în jur şi infectează
fumătorii pasivi. Înţeleg acum de ce nu m-ai numit niciodată „iubita mea” şi nu
mi-ai spus niciodată „te iubesc”, simţind cuvintele pe care le rosteai anapoda:
nu m-ai iubit niciodată şi toate prelegerile tale despre viitorul nostru,
despre cum am să-ţi ţin inelul pe deget şi numele tău o să fie al meu au fost,
ca tot ce mi-ai spus vreodată, o minciună. Un singur lucru, care constituie
unicul gram de adevăr din relaţia noastra, a fost: „Eu nu te iubesc! Nu
înţelegi?! E doar o obligaţie, e doar o sintagmă pe care mă simt nevoit să o
spun înapoi!” Şi eu mă îmbătam cu apă rece, cu iluziile, pe care mi le creai,
crezând că mă iubeşti şi ai să mă faci a ta, pentru eram prea orbită de iubirea
pentru tine, care mă durea atât de tare. Şi te întreb: „Acum când
mult-îndrăgita ta ţigară a ajuns la filtru, ai s-o stingi cât de repede poţi,
printr-o vineri seara printr-un pub pe care obişnuieşti să-l frecventezi într-o
scrumieră albastră şi apoi ai să o iei de la capăt. Ai să treci la următoarea
ţigare şi la următoarea. Pe unele ai să le stingi poate într-o zi de joi sau
poate că într-o marţi, iar pe altele poate într-o zi de luni sau de sâmbătă,
până când ţi se va termina pachetul şi vei fi obligat să o fumezi pe cea care
nu se stinge niciodată. Dar eu ce fac, nefumătoare fiind, acum?” Şi tot eu îmi
răspund, deoarce femeia de la capătul firului ţine să-mi amintească mereu că nu
ţi-ai prelungit abonamentul pentru cele care fac parte din trecutul tău, c-am să
rămân cu bucata asta, pe care oricât aş încerca s-o mai aprind vreodată, am să
dau greş şi flacăra va rămâne doar în sufletul meu.
Nu am cum
să dau timpul înapoi, să repar greşelile mele sau pe ale tale. Am vrut să-ţi
fiu, mi-am dorit să-ţi pot da tot ce ţi-ai dorit, mi-am dorit să fiu a ta, dar
nu m-ai mai vrut, te-am plictisit, te-am obosit. Ai ars fiecare particulă din
mine. Îţi simt parfumul, o combinaţie între fum de ţigare, piele crudă şi Black
XS, mereu. Amintirea ta mă bântuie şi poza de pe noptieră îmi aminteşte cum nu
am fost destul pentru tine. Parcă ai vrea şi acum să-mi reaminteşti asta. Sau
poate că am greşit eu, crezând asta. Se spune că cel care nu crede că te
merită, o face defapt cel mai mult. M-ai luat mereu drept un bun garantat,
bunul tău garantat, pe care îl arunci când vrei. Şi m-ai aruncat. Într-o vineri
seara. Într-un pub. Într-o scrumieră, alături de celălalte, terminate până
atunci.
