Anatomia cuvintelor

Oamenii sunt construiţi din carne şi oase. Tu, dragul meu eşti făcut din cuvinte. Cuvinte mari, cuvinte deşarte, pe care ai uitat să le ţi minte, la fel cum ai făcut cu toate promisiunile de-alungul timpului. Păcat că ochii tăi albaştri te dau de gol, păcat că ţigarea din mâna ta se sfărşeşte acum, la fel cum se întâmplă şi cu povestea noastră.

          Îmi pare rău că nu am putut să te fac să mă iubeşti cum te-am iubit eu şi că nu am fost femeia de care ai nevoie. Poate am fost departe, dar totuşi în de-ajuns de aproape încât să te rănesc constant, încât să te doară că nu mă ai cu adevărat lângă tine. Ştiu că am greşit, probabil de cele mai multe ori faţă de tine. Ţi-am reproşat de prea multe ori prea multe, am fost serioasă în momentele în care ar fi trebuit să râd, am râs când trebuia să tac şi am făcut greşala de a-ţi arăta slăbiciunea mea, plângând în faţa ta. Nu ţi-am cedat mereu, rănindu-ţi astfel orgoliul de nenumărate ori. Am fost geloasă în clipele în care te-am iubit cel mai mult şi nu am vrut să te las să pleci, să-ţi închid telefonul în momentele în care aveam nevoie să mă faci fericită, aşa cum doar tu poţi.

          Ai apărut când viaţa mea era în impas, când era prinsă în vraja persoanei nepotrivite, căutându-şi fiinţa care să aibă grijă de ea, neştiind totuşi pe cine caută cu adevărat. Mi-ai devenit necesitate: simt nevoia de a te avea, la fel cum simt nevoia de a vedea poza noastră, când mi-e dor de tine.

          Se sfârşeşte relaţia noastră, iubitul meu, la fel cum se sfârşeşte nicotina din aer. Toate visele s-au spulberat în modul în care rămâne fumul în jur şi infectează fumătorii pasivi. Înţeleg acum de ce nu m-ai numit niciodată „iubita mea” şi nu mi-ai spus niciodată „te iubesc”, simţind cuvintele pe care le rosteai anapoda: nu m-ai iubit niciodată şi toate prelegerile tale despre viitorul nostru, despre cum am să-ţi ţin inelul pe deget şi numele tău o să fie al meu au fost, ca tot ce mi-ai spus vreodată, o minciună. Un singur lucru, care constituie unicul gram de adevăr din relaţia noastra, a fost: „Eu nu te iubesc! Nu înţelegi?! E doar o obligaţie, e doar o sintagmă pe care mă simt nevoit să o spun înapoi!” Şi eu mă îmbătam cu apă rece, cu iluziile, pe care mi le creai, crezând că mă iubeşti şi ai să mă faci a ta, pentru eram prea orbită de iubirea pentru tine, care mă durea atât de tare. Şi te întreb: „Acum când mult-îndrăgita ta ţigară a ajuns la filtru, ai s-o stingi cât de repede poţi, printr-o vineri seara printr-un pub pe care obişnuieşti să-l frecventezi într-o scrumieră albastră şi apoi ai să o iei de la capăt. Ai să treci la următoarea ţigare şi la următoarea. Pe unele ai să le stingi poate într-o zi de joi sau poate că într-o marţi, iar pe altele poate într-o zi de luni sau de sâmbătă, până când ţi se va termina pachetul şi vei fi obligat să o fumezi pe cea care nu se stinge niciodată. Dar eu ce fac, nefumătoare fiind, acum?” Şi tot eu îmi răspund, deoarce femeia de la capătul firului ţine să-mi amintească mereu că nu ţi-ai prelungit abonamentul pentru cele care fac parte din trecutul tău, c-am să rămân cu bucata asta, pe care oricât aş încerca s-o mai aprind vreodată, am să dau greş şi flacăra va rămâne doar în sufletul meu.

          Nu am cum să dau timpul înapoi, să repar greşelile mele sau pe ale tale. Am vrut să-ţi fiu, mi-am dorit să-ţi pot da tot ce ţi-ai dorit, mi-am dorit să fiu a ta, dar nu m-ai mai vrut, te-am plictisit, te-am obosit. Ai ars fiecare particulă din mine. Îţi simt parfumul, o combinaţie între fum de ţigare, piele crudă şi Black XS, mereu. Amintirea ta mă bântuie şi poza de pe noptieră îmi aminteşte cum nu am fost destul pentru tine. Parcă ai vrea şi acum să-mi reaminteşti asta. Sau poate că am greşit eu, crezând asta. Se spune că cel care nu crede că te merită, o face defapt cel mai mult. M-ai luat mereu drept un bun garantat, bunul tău garantat, pe care îl arunci când vrei. Şi m-ai aruncat. Într-o vineri seara. Într-un pub. Într-o scrumieră, alături de celălalte, terminate până atunci.