Mă îndrăgostisem de
multă vreme de tine sau mai bine spus de o imagine a ta, de un „tu″ pe care mi
l-am construit cărămidă cu cărămidă, de un „tu″ care era doar în mintea mea. Apoi
am continuat să scriu nenumărate pagini despre tine, despre proiecţia mea. Te-am
urcat pe piedestale în unele din acele rânduri, iar în altele ţi-am luat
coroana, regele meu şi ai devenit un alt biet muritor în curtea propriului tău
palat. Unele ţi-au plăcut, ţi-au atins orgoliul, crezând că ţie ţi se datorează
toate aceste cuvinte înşirate măreţ pe coli de hârtie, neştiind defapt că ai
fost doar inspiraţia unei scriitoare, că ai fost doar sursa unor cuvinte pe
care le aveam deja în mine. Pe altele le-ai urît, ori pentru că aveai senzaţia
că erai înşelat, pentru că nu îţi dădeai seama că erai tot tu, proiecţia mea,
ori pentru că îţi era clar că sunt îndrăgosită de o himeră, pe când tu ţi-ai fi
dorit să iubesc doar adevărata ta persoană, suportându-ţi astfel multele
capricii. Ai vrut să nu observi niciodată ce sunt eu, ce îmi doresc eu, cum îmi
construiesc o înşiruire de cladiri, suflete şi poveşti care probabil nu o să
existe vreodată înafara imaginaţiei mele.
Poate prea puţinele dăţi în care am fost mai mult decât
prieteni, nu au fost de ajuns, poate m-ai minţit de prea multe ori, poate nu ai găsit un citat care să te ajute
în situaţia asta în filmele, la care te uitat necontenit. Poate ar fi trebuit
să te avertizez, să nu te îndrăgosteşti de cineva care scrie, să-ţi spun că am
să te transform în roman, apoi rămas secat de inspiraţie, am să mă distanţez
pănâ te refaci, ca s-o pot lua din nou de la capăt. Dar nu te-ai refăcut, ai
rămas aşa şi încet, încet am început să îmi dau seama că nu eşti tu personajul
din cartea mea.
Zadarnic am încercat. Şi tu şi eu. Am căutat, mai apoi şi
chiar eu răspunsuri în toate cărţile, care mi-au stat zile de-a rândul pe
noptieră. Nu am găsit nimic. Nu scrie nicăieri ce e de făcut când iubeşti un
om, dar nu mai eşti îndrăgostit de el sau cum să te reîndrăgosteşti, nu scrie
nicăieri ce poţi să-i spui unui om, pe care îl iubeşti, dar în care nu mai ai
încredere, nu scrie nicăieri cum să-ţi vindeci rănile, fără să-l răneşti pe
celălalt şi nu e nicăieri un răspuns la cum să dai uitării toate amintirile pe
care le ai, adică la tot trecutul tău. Aşa că am început să caut scuze, metode
de retragere, care în final te salvează. Îmi spun în fiecare dimineaţă că nu a
fost să fie, că „totul ne desparte pe tine şi pe mine: distanţa, oamenii, viaţa
şi poate şi destinul″. Poate nu sunt scuze, poate e doar momentul în care îmi
dau seama că defapt nu mai cred în tine, în noi.
Nu
mai pot scrie despre tine de multă vreme, paginile s-au transformat în rânduri
cu greu scrise, iar cuvintele atent alese, în vorbe la întâmplare. Nu mai am
să-ţi spun nimic acum, nu mai am nimic să-ţi scriu acum, tot ce mi-a rămas e o
părere de rău. Îmi pare rău să te dezamăgesc. Îmi pare rău că, dacă nu aş ştii,
că unu plus unu fac doi, nu te-aş crede, atunci când mi-ai explica. Îmi pare
rău că nu te mai iubesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu