Azi, îţi scriu. Azi îţi scriu, pentru că am impresia că nu mă mai auzi. Fericirea noastră a rămas în zâmbetele din ramă, iar eu în căutare acestora. Tot azi pun punct la tot ce a însemnat noi. Împachetez amintirile în cutii prea mari să mai încapă sub pat lângă celălalte şi de mâine o iau de la capăt, dar până una alta rămân tot în ziua de azi. De ce fac toate astea? Pentru că ai fost un laş! N-ai mai luptat pentru a rămâne aici, pentru viaţă. Ca frunzele iarna. Se rătăcesc undeva, obosite de la frigul de afară, şi-şi găsesc pierirea pentru totdeauna. Tu te-ai pierdut prea sus, prea departe de mine. Şi oricât de mult aş încerca, n-am să-ţi mai pot auzi vocea sau să-ţi văd privirea. Ochii mei obosiţi îşi varsă şi ei amarul, ar mai vrea, măcăr odată, să-i mai caute cineva. Dar n-o mai face nimeni.

Au trecut doi ani, iar mormântul tău nu mai e demult acoperit de pătura înmiresmată. Roua ochilor mei ţi-a udat pământul în fiecare zi de până acum: 730 de zile, 17.520 de ore şi peste un milion de minute. Deşi încerc să împachetez de atâta timp cutii pentru a scăpa de amintiri, mi-e imposibil. Inima mea nu va înceta niciodată să sufere. Orice loc, orice obiect îi aminteşte de tine. Ştie că nu va mai bate vreodată lângă a ta, dar continuă să-şi facă rău.

Nu-ţi fă griji. Sunt bine! Nimeni nu mă sună să mă întrebe ce mai fac şi nimeni nu mă mai vizitează. Aşa că nu mai întristez pe nimeni şi nu mai fac rău nimănui. Dar nu mai ştiu cum să zâmbesc, pentru că nu mai am cui...

Copilărie

            Nu am avut o copilărie ieşită din comun. Nu am trecut prin întâmplări sau aventuri atât de interesante ca personajul principal al celebrelor „Amintiri” şi nu am fost nici pe departe acel copil special, de care, probabil, te aşteptai să-ţi povestesc.
            Nu-ţi imagina nimic, pentru că orice ai încerca, acum, e fals. Este adevărat, n-a fost nimic special, nimic special pentru tine. M-a avut copilăria şi eu am avut-o pe ea! A fost cea mai frumoasă, pentru că a fost a mea. Îmi dădea tot ce vroiam şi puteam fi oricine îmi imaginam. Aveam o lume întreagă la picioare!
            Îmi amintesc, cum adormeam sub vraja poveştilor spuse de mama sau cum una dintre femeile cele mai dragi mie avea mereu grijă să fiu cu zâmbetul pe buze, ca şi acum, când mă gândesc la curiozitatea, naivitatea şi inocenţa mea, pe care le stăpâneam mândră atunci, melancolică, acum, că le-am pierdut.
            Nu am cum să-ţi povestesc o singură întâmplare a copilăriei mele. Sunt multe, mult prea multe... Mi-ar lua zile întregi sau poate chiar sute pagini de roman, să-ţi povestesc că eu sunt... eram copilul, care a învăţat să se dea pe bicicletă în spatele unui bloc gri cu paatru etaje al cărui drum era neasfaltat, copilul căruia îi era frică de iarbă sau zăpadă, care dădea jos, cu coada de la mătura mamei, bomboanele de gumă topitoare agăţate atât de sus încât, aparent, să nu pot ajunge, de un cui din peretele bucătăriei, căruia îi cădeau lacrimi, când cădea cu bicicleta sau atunci când coada măturii părea mai scurtă decât ziua precedentă, pentru că nu ajungea la bomboane. Şi mai sunt atâtea, atât de multe amintiri...
             Dar e timpul să mă trezesc din vis, din melancolie, pentru că nu mai am nevoie de coada măturii pentru a ajunge la bomboane şi nici de poveştile captivante, care mă luau prizonier în lumea lor de basm. Nu mai sunt şi nici nu voi mai fi vrodată acel copil curios de atunci, deoarece au dispărut naivitatea şi inocenţa şi odată cu ele şi copilăria...

Povestea unui actor singuratic

           Numele meu e Sara, dar azi, acum răspund la numele de Cassy sau orice alt nume preferi, oricum am răspuns la cel puţin jumătate din lista de nume pe care o găseşti, căutând pe Google. Îmi introduc sentimentele în suflet şi îmi impun un anumit comportament. Mă îmbrac cu rochia de pe spătarul scaunului, mă uit în oglindă: sunt eu Cassy. Am un suflet blând care e îndrăgostit de un bărbat frumos, dar foarte viclean. Mâine, o să mă cheme Rachel sau Haley, o să fiu brutală sau rece, o femeie de un înalt rang sau o simplă damă.       

După două ore cortina se lasă şi redevin eu, Sara, un simplu trecător pe strada ta. Probabil că dacă m-ai vedea întâmplător pe stradă, nu m-ai recunoşte, cum nu o să te recunosc nici eu. Stăm două ore în aceaşi sală, schimbăm priviri întâmplătoare… Defapt, tu mă priveşti, eu nu o fac. Eu mă uit undeva în gol, încercând s-o redescopăr pe Sara.

              Puţin mă ştiu, iar cei care o fac nu vin să vadă alte părţi din mine. Sunt eu mereu, tot timpul, chiar dacă am alte nume, haine sau stau pe alte scene. Stau în faţa unei coli de hârtie, încercând să-ţi spun ce simt, încercând să-ţi pun o pereche de ochelari în faţa ochilor care să te ducă în altă lume. E inutil să-ţi explic când oricum nu înţelegi, nu mă înţelegi. Am atâtea părţi diferite ce formează un întreg, încât ţi-e greu să le iubeşti pe toate. Îmi dau seama de faptul că n-ai s-o accepţi nicicând pe cea care o vezi pe scenă.

          Te văd rar ocupându-ţi locul rezervat în sala de teatru şi chiar şi atunci vii la fel de plictisit. Mereu, încerc să-ţi văd privirea, să-ţi ghicesc sentimentele. Dezinteres. Mă vrei doar pentru partea bună, doar pentru viaţa reală, pe când în cea imaginară mă laşi la o parte. Bineînţeles că dacă ai putea, ai creea tu personajul meu şi m-ai remodela de fiecare dată când te-ai răzgândi, aşa cum faci şi cu bucata de argilă din mâna ta. Tu nu vii în turnee, tu nu mă aştepţi la usă din spate, aşa cum fac toţi ceilalţi, tu nu suni doar pentru a întreba ce mai fac. Ştiu, te plictisesc poveştile mele, să nu mai spun de filozofia pe care o fac în fiecare dimineaţă în timp ce îmi beau cafeaua pe balconul unui bloc din centrul oraşului. Niciodată nu mi-a plăcut să locuiesc acolo. Prea multă aglomeraţie, prea mulţi oameni. Dar tu ai vrut asta, aşa că am acceptat. Sunt o perfecţionistă care-ţi ţine predici despre modul tău de a evita mereu lucrurile importante. Te enervează tot ce fac sau gândesc. De asta îţi repet în fiecare zi tot ce urăsc la tine, pentru că într-o zi o să mă rogi să plec sau poate o să-ţi dai masca jos. Sper doar să se întâmple cât mai repede. Mă poţi acuza că nu ţi-am fost alături, că te-am înşelat cu fiecare personaj pe care l-am jucat de-a lungul timpului sau că mi-am lăsat afecţiunea undeva departe de tine, dar măcar mă vei alunga.

          Sunt dezamăgită de tine, de mine şi de faptul că n-ai învăţat încă cât de bine pot juca teatru. Mi-ai văzut toate măştile, chiar când mi le puneam. Le-ai numărat pe toate pe parcursul tuturor anilor în care ai stat cu mine şi ai observat numărul lor mare. La ce te aşteptai defapt? Sunt o actriţă care-şi joacă rolul mult mai bine decât ar trebui. La început ai încercat să faci abstracţie de ele, chiar dacă n-am încetat multă vreme să mi le mai pun. Sunt dezamăgită de tine că de mult n-ai mai desfăcut şnurul cu care erau prinse de faţa mea, aşa că au rămas acolo. În fiecare zi, îmi mai puneam câte una, astfel erai tot mai departe de faţa mea... Din când în când, împrumutai câte o mască de-a mea, acum, ai grijă să-ţi pui una în fiecare zi, pentru că ei îţi spuneau cât de bine îţi stă cu ele, dar nu mai eşti tu, cel pe care l-am cunoscut pe o plajă plină de oameni cu ceva veri în urmă. Ai devenit dependent de jocul ăsta, eu am ştiut să renunţ la timp la el, pe scenă, ajungând să arăt câte o parte din mine, nu din ele, măştile. Parcă se lipesc de faţa ta şi chiar dacă câte odată am senzaţia că ai vrea s-o dai jos, nu mai poţi... rămâi singur, tu cu ea. În curând, n-o să mai ştii să scapi de ea, cum s-o arunci pe fereastra apartamentului tău mic. Curând, ai să poţi veni şi tu la teatru, ca actor, fiindcă ca şi spectator te-ai plictisi invitabil.

          Goneşte-mă! Haide! Ce mai aştepţi? N-ai reuşi să mă laşi mai singură, decât am fost până acum. Împreună separat. Ar fi mai bine să fim doar separat. Tu, eu fără o conjuncţie care să ne lege. E atât de simplu. Atât de uşor de înţeles. Şi dacă un tu fără mască, n-ar vrea să mă lase să plec, pune-ţi alta, oricum ai s-o faci inevitabil, pentru că tu nu poţi scăpa de ele sau cel puţin nu vrei... Ca amintire, îţi las măştile şi când însfârşit n-o să mai ai nevoie de ele, trimite-le la teatru. Sigur un artist singuratic o să aibă nevoie de ele, când cineva ca tine, care n-o să-l înţeleagă, o să-l dea la o parte, exact aşa cum obişnuieşti să faci tu.

          

Dacă aş fi...

Dacă aş fi bărbat, aş iubi o femeia de lângă mine cu toată fiinţa mea. Deşi aş cunoaşte-o de mult timp, aş fi fascinat de orice ar face. Aş sta s-o privesc ore în şir cum citeşte o carte sau cum se uită îngrijorată la multele haine aruncate pe pat, neştiind cum să se îmbrace, ce să aleagă. Nu ar sta mult în faţa unei oglinzi, pentru că nu ar avea nevoie de machiaj, ar fi atât de frumoasă fără şi i-aş şopti asta mereu, luând-o în braţe. Când am merge pe stradă, aş ţine-o strâns de mână, m-aş plimba mândru, iar când cineva s-ar uita la noi, i-aş zâmbi fericit că o am pe ea lângă mine. Le-aş prezenta-o tuturor prietenilor mei, iar ea ar fi bucuroasă să-i cunoască.                          

Aş ajuta-o oricând, la orice. Aş fi acolo pentru ea, cum ar fi şi ea pentru mine, adică mereu. Aş sta cu ea când ar fi supărată sau speriată şi i-aş repeta că „Va fi bine!”. I-aş şterge lacrimile cu sărutări tandre, în timp ce m-aş juca prin părul ei şaten, lung care s-ar lăsa pe umerii catifelaţi. Aş ţine-o cu grijă în braţe ca pe un porţelan fragil, iar când ar adormi, aş duce-o până în dormitorul amenajat de ea, unde aş aşeza-o ca pe un copil pe pat, acorperind-o protector cu mâinile şi săruturile mele.

M-ar aştepta nerăbdătoare să vin acasă şi m-ar lăsa să plec bucuroasă, pentru că ar ştii că o să mă întorc înapoi la ea. Ar fi independentă şi sigură pe ea cum ar fi şi sigură pe mine, că n-am s-o las. Iar când aş fi plecat, m-aş întoarce de fiecare dată când i-aş auzi numele sau i-aş simţi parfumul. Mi-ar fi atât de dor de ea, încât orice aş vedea, auzi sau mirosi mi-ar aduce aminte de ea.         

I-aş oferi plimbări lungi sub clar de lună şi răsărituri de soare pe plaje goale. Aş face tot ce mi-ar sta în putinţă să-i ofer orice şi-ar dori. Ar primi un un buchet mare cu florile ei preferate, exact când ar simţi nevoia să i se ofere. Pe raftul din sufragerie, s-ar afla poze cu noi. Ar avea în birou un loc al ei în care s-ar afla tot ce ar iubi: cărţi, flori presate, o cutie cu amintiri din fiecare loc în care a fost cu oamenii dragi ei, albumul cu muzica preferată şi un caiet în care ar nota tot ce simte. Un singur lucru nu ar ţine acolo: pe mine. Pe mine m-ar păstra într-un loc mai sigur: în inima ei.                              Atunci când aş fi cufundat în muncă, m-ar înţelege, m-ar aştepta cu cina pusă, nerăbdătoare să o sărut, să o ţin în braţe, să o iubesc. Aş fi încântat să mă las surprins de fiecare dată când ar veni cu câte o idee şi aş fi la fel, când i le-aşi pun în aplicare, făcând-o fericită, îndeplinindu-i dorinţele. M-ar duce în locuri pe care nu le-am mai văzut vreodată şi ar fi la fel de fascinată ca şi mine când ar descoperi lucruri noi.

Când aş supăra-o, i-aş cere iertare suspinând pentru greşala făcută. M-ar ierta, doar după ce m-ar ignora complet, doar după ce m-ar face să înţeleg ce durere i-am provocat. I-aş mulţumi când m-ar ierta plângând ca şi mine, apoi aş îmbrăţişa-o strâns şi aş avea grijă să n-o mai rănesc, să n-o mai fac să plângă.

N-aş fi perfect. Nici ea nu ar fi, dar i-aş adora defectele. N-am fi la fel, doar ne-am completa reciproc. I-aş iubi fiecare centimetru al corpului ei şi al pielii ei fine. I-aş adora ochii căprui cu care m-ar privi pătrunzător şi privirea care mi-ar vorbi de fiecare dată când ar întâlni-o pe ea mea mai mult decât orice cuvinte rostite, existente.

Dacă aş fi bărbat aşa aş iubi femeia, femeia de lângă mine. Dar pentru că sunt femeie aşa aş vrea să fiu iubită şi aşa aş iubi şi eu la rândul meu. Aş vrea să mă iubeşti tu aşa, pentru că eu deja o fac...

The one I had, the one I lost

          Nu am regrete! E tot ce pot să-ţi spun. Nu regret foste relaţii sau orice altceva. I-am iubit pe toţi, pe toţi care au ajuns să-mi fie ex-i. I-am pierdut pe toţi sau poate unii m-au pierdut pe mine...

          Nu ştiu cum am fost sau cum sunt, ştiu doar cum au fost ei. Au fost timpuri în care îi iubeam, pentru ce erau şi timpuri când i-am urât pentru ce-au făcut. Toţi au fost la fel! Că e vorba de A. sau de E. sau de B. sau de D., toţi au fost la fel şi în acelaşi timp diferiţi.

A. fost special în felul lui. Mă făcea să mă simt în singuranţă. Eram diferiţi. Adevărul e că ne certam mereu, dar era atât de dulce împăcarea... Speram că va dura mereu. M-am înşelat, normal. Totul a început cu o ceartă şi tot aşa s-a şi sfârşit. Ne vedeam rar, pentru că nu eram obişnuiţi cu asta. Am fost împreună şi totuşi separat, aşa că la un moment dat am ales să fim doar singuri nu şi împreună.

          Cu E. eram eu. Doar eu... Obişnuiam să stăm doar noi: el şi eu. Erau plimbări lungi la răsărit sau la apus, plaje goale, valuri sparte la lumina lunii, apoi câmpii solitare sau munţii îmbrăcaţi. Iubea muzica, iar câteodată îşi lua şi chitara cu el. Fredona mereu acelaşi cântec de dragoste. Eram doar eu şi el şi ocazional chiatara, de oricine altcineva ne ascundeam. Cred că nu-i plăcea compania multor persoane. Insista mereu să fim doar noi. Îmi plăcea, pentru că era mai romantic, dar mă enerva atât de tare că nu puteam să arăt ce simt. Au funcţionat o perioadă, plimările lungi şi liniştitoare, doar că atunci când lumea a început şi ea să se plimbe cu noi, totul s-a dus.

          Cu B. a fost altfel. Eu am tânjit mereu după el. Eu îl căutam tot timpul. Avea momente în care trecea pe lângă mine şi îmi zâmbea şi momente în care cred că vroia să dispar mai repede de acolo. Mă miram totuşi de ce mă suporta o perioadă, apoi mă privea cu ură. L-am lăsat pentru o perioadă în pace şi când însfârşit a venit el la mine, am început să realizez cu fiecare zi ce trecea că suntem din ce în ce mai diferiţi. Şi-mi promisesem mie, după R., că o să evit tot ce-i diferit. Şi-l evitam. O zi eram, după care următoarele două nu mai eram. Ne lăsam reciproc, ne aruncam singuri în gol, fără nici un advertisment. Nici măcar nu aveau cum să existe avertizării când tot ce făceam era să schimbăm priviri într-o casă pustie. Într-o zi ne-am lăsat din nou şi am plecat, din nou, doar că atunci pentru totdeauna.

          D. ... Ce aş putea spune despre D.? Să aleg să-ţi povestesc ceva despre care nu ştia nimeni? M-ai putea convinge? Eram „ prea mică ”, cum spuneau ei... dar l-am iubit, l-am iubit mai mult decât pe toţi, pentru că el era toţi în unul. În timpul zilei treceam unul pe lângă celălat, ca doi străini, ca doi oameni care nu s-ar cunoaşte. Când soarele se stingea, se aprindeau luminile. O singură lumină nu se aprindea... a lui. În fiecare seară parcurgeam acelaşi drum spre casa sa. Mereu când mă vedea în faţa uşii lui, mă lua în braţe şi nu-mi mai dădea drumul, pentru ceva vreme. Câteodată chiar plângea în braţele mele. Când îl vedeai pe stradă sau doar din depărtare, îl considerai nemilos, neînfrânt, incapabil de a fi învins de orice sentiment. Niciodată nu a vrut să-mi spună motivul lacrimilor lui! Stăteam într-o cameră, mereu singuri. Când se apropia timpul de plecare, mă ţinea din ce în ce mai strâns de mână şi îmi şoptea încet, la ureche, să mai stau, să nu plec. Deşi nu am vrut niciodată, îi explicam mereu că ar fi bine să nu mai vin, deloc. Nu cred că a înţeles vreodată tot ce îi spuneam, pentru că nici măcar eu nu înţelegeam. Într-o zi am ales să plec şi să nu mă mai întorc la el...

...

Vezi, am iubit mereu diferit şi totuşi la fel. Nu am nici un regret cu privire la tot ce-a fost. Sunt împăcată cu trecutul. Ştiu că n-am lăsat mereu în urmă tot ce-a fost mai bun, dar sper ca într-o zi o să mă ierte, toţi pentru tot. Sau poate că au făcut-o deja. Nu am de unde să ştiu. I-am lăsat în urmă, mereu. Dar pe tine n-am să te las! Sunt sigură că pot să te iubesc cum nu i-am iubit pe ei, sunt sigură că poţi să o faci şi tu, doar, hai mai aproape...

Nu poţi lega jumătăţi de inimă cu sfoară...

         A trecut ceva timp de când s-a întâmplat... Încă se mai văd urmele de lacrimi uscate pe obrajii fiecăruia.

         Era o zi de toamnă, 6 septembrie... Vântul adia uşor prin părul ei lung, negru care atârna peste umeri. O ţinea de mână mai strâns ca deobicei. Se temea că o va pierde, atunci mai mult decât oricând. Nimeni nu-l credea. Cine şi-ar fi putut imagina că în spatele unui chip blând şi un trup firav, s-ar putea ascunde o înşelăciune? O iubea. Din fiecare poveste a lui, reieşea asta. În timpurile de demult, îmi spunea tot ce simţea. Acum, nu mai face asta. Doar trece pe lângă mine şi mă salută încet ca pe un vechi prieten care s-a pierdut. Asta am şi făcut! Când a început să se vadă cu ea, au început şi certurile. Simţeam mereu, când o întâlneam întâmplător pe străzile micului oraş în care trăiam, că o să-l rănească. Nu mă credea, mă contrazicea tot timplu şi mă evita mereu. Nu ştiu cine sau ce l-a făcut să se convingă că am avut dreptate, dar realizase într-un final, chiar dacă nu a recunoscut, îmi dădeam seama doar din privirea lui. Nici atunci nu s-a întors la mine... A rămas cu ea. A RĂMAS cu EA! Îmi povestea, înainte să mă lase, de ea cu o sclipire în ochi pe care nu o mai văzusem până atunci. Realizam că o iubea, ştiam asta. Nu înţeleg, totuşi, de ce a rămas cu ea când ştia... când ştia că-l... ştia!

         Nimeni n-a văzut-o nici măcar o dată în compania altui bărbat, înafară de el probabil, dar asta nu am de unde să ştiu, nu mi-a spus niciodată... Era imposibil să-l fi înşelat, deci trebuia să fie altul motivul pentru care o ţinea atât de strâns de mână, pentru care se temea că o va pierde în acea zi. Cred că ascundeau ceva amândoi. Sau e posibil ca totul să se fi întâmplat în imaginaţia mea suspicioasă, plină de teama ca el să nu fie rănit.

         Nu m-am considerat şi nici nu sunt o femeie frumoasă, aşa că  m-am obişnuit cu gândul că nu am cum să ajung la el, la inima lui, vreodată. Sper totuşi, ca persoana care va avea şansa să fie cu el, să-l merite, să nu se comporte cu el cum a făcut-o ea.

         Într-un final s-a întors la uşa mea.

- Îmi pare rău, că nu te-am crezut, îmi mărturisea el.

Probabil că ştiam despre ce vrobea, sigur, doar că nu înţelegeam ce păţise. Părea că îi e uşor să suporte trădarea. L-am întrebat, în şoaptă, ce s-a întâmplat. Nu mi-a răspuns, în schimb, a apărut şi ea la uşa mea, implorându-l să o ierte. Deci acum îi părea rău? O alungase cu o voce răspicată care se transformase foarte repede într-una tremurândă, imediat ce ea a plecat. A început să-mi plângă în braţe, repetând că a iubit-o. Probabil îl înşelase...

         Un trup firav, o privire blândă care au trădat amândouă. L-au trădat. L-au rănit. Şi m-au rănit şi pe mine...                                                                            
         A trecut ceva timp de când s-a întâmplat. O văd pe ea pe stradă, mergând cu lacrimi în ochi şi pe el în aceaşi casă, a mea casă, stând tăcut într-un colţ de cameră. Nu iese de acolo, pentru că ştie că lumea l-ar arăta cu degetul cum o arată şi pe ea, acum. E un orăşel mic, plin de oameni prea buni, adică prea naivi, dar mai rău e că judecă mereu şi te arată mereu cu degetul, atât de repede pe cât te şi iubesc. Le trece repede, dar uită greu. Oricum, orice ar fi voi rămâne cu el, chiar dacă mă vor arăta şi pe mine cu degetul, atunci ne-ar arăta pe amândoi. Şi totuşi o fac degeaba. Nu o să ne arate niciodată pe amândoi cu degetul, pe noi, pe amândoi ca un întreg, pentru că toţi îşi dau seama că-l iubesc mai mult ca ea, dar el nu vede asta şi atunci cum pot să fiu un întreg cu o jumătate care nu e identică cu celaltă? Nu poţi lega jumătăţi de inimă cu sfoară...

E inutil, e degeaba...

            De ce mai stai aici? Nu ai plecat încă? Ce cauţi? Aştepţi să primeşti, ca prima dată, pe tavă ceva la care nici măcar nu sperai şi ţi-a venit oricum chiar dacă nu te-ai străduit deloc?! Nu mai e atât de simplu. N-o să mă mai poţi avea atât de simplu. N-o să mă mai ai deloc, orice ai face! Am spus că s-a terminat, pentru că atunci când ceva se sfârşeşte, începe altceva diferit de ce a fost până atunci. Niciodată nu va reîncepe, nu are cum. Prea târziu... pentru tine.

          Îmi pare rău că s-a terminat aşa, cu ură. Cred că tu regreţi mai mult, dar părerile de rău şi indiferenţa sunt singurele care au mai rămas. Asta e ultima scrisoare care ţi-o mai scriu. La prima am primit un răspuns doar după ce ţi-ai dat seama, într-un final, că eram singura care te căuta. Nu te-ai schimbat deloc. Ştiam de la început cum eşti, dar speram că după multele promisiuni, va avea loc o transformare. N-a avut! Eşti la fel cum erai. Aşa sunt şi eu. Spuneai mereu că eu sunt diferită, că nu sunt ca „celălalte”. Sunt exact ca ele. Un singur lucru e diferit: ele te rugau să rămâi, chiar dacă tu erai cel care le rănea, eu te invit bucuroasă să te retragi prin uşa pe care nu cu mult timp în urmă o trânteai nervos, iar acum o închizi încet, calm, crezând că va mai putea loc o transformare. Inutil, degeaba! De asta mai stai aici? Ca să vezi cum nu poţi obţine ceea ce pretinzi că îţi doreşti? Nu vreau să mai rămâi aici, dar nici nu vreau să te văd, suferind.  Pleacă! Găseşte altceva, care să te motiveze să te schimbi şi nu mă mai căuta. Sunt o depărtare în apropierea ferestrei tale. Atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Te iert. Te iert pentru tot ce-ai făcut, pentru tot ce-ai zis şi sper să mă ierţi şi tu.Te absolv de orice vină, dar lasă-mă să trăiesc mai departe. 

Nu îmi pare rău pentru tine. Tu ai făcut să se întâmple asta. Tu ai vrut să fie aşa. Regret doar că trebuie să pleci rănit şi că eu rămân cu ura. Gândeşte-te că sunt doar o alta pe lista ta, poate îţi va fi mai bine aşa, poate nu mă vei arăta cu degetul când iubirea ta se va transforma în dispreţuire, poate asta îţi va alina durerea. Nu ştiu ce-mi va alunga mie suferinţa, pentru că visele în care apar verbe conjugate la condiţional-optativ nu sunt răspunsul.

Sunt atât de sătulă de minciunile tale, atât de sătulă de păreri de rău, încât acum îţi deschid uşa bucuroasă. Pleacă! Nu mai ai ce găsi aici, doar căteva cioburi de la o iubire spartă şi nişte poze cu nişte oamenii care păreau fericiţi. E inutil, e degeaba...

Singur...

          E noapte. Aştepţi pe cineva care să vină şi să tragă o cortină peste tot ce ai făcut, nu-i aşa? Dar eşti singur. Eşti sigur şi te gândeşti la tot ce-ai avut, dar ai pierdut, la toate greşelile pe care le-ai făcut.

          Ai pierdut, nu-i aşa? Ai pierdut din cauza  minciunilor tale. Tu te mai recunoşti când te uiţi dimineaţa în oglindă?! Nu te uiţi mut la omul din faţa ta care nu încetează să asundă tot ce simte?! De ce îţi faci asta?! Nu te-ai săturat sa eviţi tot ce-i bun?     

S-au pierdut anii în care toţi zâmbeam. Ne-am pierdut amândoi... atât tu, cât şi eu. Am rămas amândoi singuri, nu? Am rămas singuri cu amintirile. Conta să fim doar noi. Noi şi fulgii de zăpadă care cădeau încontinuu din cer. Zâmbeai mereu. Acum nici nu-mi mai pot aminti de când nu ţi-am mai văzut zâmbetul. Spuneai că prea puţini oameni te fac să zâmbeşti. Eram printre ei, dar m-ai lăsat în urmă. Ne-ai lăsat pe noi toţi în urmă, defapt.

Nu vrei să nu te mai simţi pierdut? Nu vrei să nu te mai simţi singur? Nu îţi lipseşte zâmbetul de pe buze sau te-ai obişnuit deja fără el? De ce nu vrei să faci ceva să revi la vechiul „tu” pe care-l iubeam aşa de mult?! N-ai vrea să ne întoarcem la ce era? Eu sunt aici. Şi voi fi mereu. Dar lipseşti tu. Mereu lipeseşti. A trecut prea mult timp de când trăieşti aşa. A trecut prea mult de când ai abandonat tot ce îţi doreai. Ştii că nu e prea târziu să ai ce vrei, nu?

Ştiu, au dispărut fulgii de zăpadă, cum ai dispărut şi tu. Dar asta nu înseamnă că tu nu te poţi întoarce. Sau atunci când pleacă cineva, pleacă toţi, cu totul? În ultimii ani am învăţat că oamenii pleacă, mereu. Dar unii se şi întorc. Nu vrei să fi şi tu printre cei care vin înapoi? Nu vrei să fii, iar la fel ca înainte?

E târziu. E deja aproape dimineaţă... Soarele începe să apară... E prea târziu să te întorci acum... Deşi te-am implorat atât, n-ai venit. Şi eşti tot singur! Eşti la fel de singur ca atunci când soarele a plecat. Nu crezi că ai nevoie de cineva? După ce te zbaţi atât, o zi întregă, rămâi doar tu. Ţi-ar fi atât de greu să ai pe cineva lângă tine? Sau te-ai obişnuit deja cu sentimentul?!

Păcat... păcat de tot ce-a fost, păcat de sentimentele irosite, păcat de tot timpul ăsta pierdut, păcat că nu mai vii, păcat că eşti tot singur...

Tu, care te ascunzi de mine în faţa ochilor mei

Te privesc. Stai în faţa mea. Îţi pot vedea chipul plin de tristeţe. Nu ştiu ce se ascunde în spatele ochilor tăi, dar de fiecare dată când îi întâlnesc pot să văd doar amărăciune. Ce se ascunde în spatele acestei suferinţe? Porbabil că nu voi...

Te uiţi întrebător în jur şi mereu când îi întâlneşti privirea cuiva te retragi. Te întorci de unde ai plecat, adică cu capul plecat. Cine eşti tu, străinule? Sau aş putea să spun că te cunosc, când totuşi nu o fac? Îţi bei în fiecare dimineaţă cafeaua jos, la cafeneaua de vis-a-vis. Stai fix 20 de minute şi pleci. Te afunzi în ceaşca de cafea şi parcă ai fi în altă lume. Închizi uşa încet după tine, priveşti mereu în spate, după care îţi continui drumul. Oare de asta nu poţi scăpa de suferinţă? Te uiţi mereu în spate! Asta înseamnă că te uiţi mereu în trecutul, care îţi aminteşte de cineva sau de ceva care te-a dezamăgit sau nu s-a împlinit? Nu te pot înţelege. Nu-ţi pot înţelege privirea. Ura îţi acoperă ochii căprui. În fiecare dimineaţă îţi bei cafeaua vis-a-vis de geamul meu. Cobor din casă când tu pleci. Te uiţi în ochii mei pentru o foarte scurtă perioadă de timp şi pleci mai departe. Asta faci în fiecare dimineaţă. A fost o singură zi în care nu ai venit. Dar atunci când    te-ai întors păreai mai abătut, mai trist, mai „cu capul plecat” decât deobicei.

Azi îmi pari mai liniştit, mai liniştit că ai reuşit să scapi măcar puţin de suferinţa care o duceai. Îţi întâlnesc privirea şi aştept să ţi-o retragi. Spre surprinderea mea nu o faci. Te uiţi pierdut în ochii mei. Parcă vezi dincolo de ei, defapt. Zâmbeşti amar şi te întorci. Te pregăteşti să pleci ca deobicei, dar ceva te opreşte. Te mai uiţi odată în ochii mei, te încrunţi ca şi cum nu ai înţelege ce se întâmplă. Mă fascinează tăcerea ta. Te privesc de peste un an şi nu te-am auzit niciodată, scoţând vre-un cuvânt. Mi se pare că vrei să spui ceva. Nu o faci! Te întorci şi pleci, şi pleci mai departe în lumea ta. Într-o lume pe care nu cred că am să o pot înţelege vreodată sau poate am să pot doar atunci când tu o vei face, când vei scăpa de toată povara din sufletul tău. Ştiu că mâine vei veni din nou aici şi îţi vei face rutina. Vei ajunge la opt fără patru minute, vei sta 20 de minute, vei închide uşa încet după tine şi mă vei privi ca deobicei în ochii pentru câteva secunde, apoi vei dispărea.

Te aştept în fiecare dimineaţă. Când te văd venind zâmbesc. Mi-aş dori să o pot face şi când mă uit în oglinda sufletului tău. Dar mă împac cu gândul că vei fi aici mereu. Mereu până suferinţa va dispărea de tot. Te aştept cu speranţa că mă vei lăsa să înţeleg puţin câte puţin din tine. Te aştept şi mâine!