Te-ai trezit demult. Alarma îţi spune că e şapte jumătate şi deschizi
ochii, bălăngănindu-ţi agitat mâna în gol pentru a găsi mai repede ceasul şi a
opri sunetul care îţi strică liniştea. Te duci la baie, te speli pe faţă, dar
refuzi să te uiţi în oglindă. Azi, ţi-ai luat liber. Ţi-ai luat liber de la
tot: servici, prieteni şi de la telefonul care nu încetează să mai sune. Îl pui
pe silenţios, ignorând toate apelurile pierdute care sunt afişate pe ecran. Ieşi
pe terasă, unde îţi bei cafeaua cu mult lapte şi mănânci clătite cu gem ca în
ziua...
Te îmbraci într-o rochie albă de primăvară şi îţi laşi părul pe spate.
Respiri greu. Iar simţi că nu mai ai loc în tine, că nu mai încapi în propriul
suflet, în propria casă şi ieşi afară. E plin de oameni, dar ai impresia că e
gol, că e pustiu. Eviţi să te uiţi în ochii trecătorilor şi în toate vitrinele
magazinelor pentru a nu te vedea pe tine. Într-un fel eşti speriată să vezi
cine ai ajuns... nu, defapt ţi-e frică că poate n-ai ajuns, că nu eşti aşa cum
i-ai promis lui că vei fi în ziua în care a plecat. Da, a plecat. A plecat acum
un an şi te-a lăsat printre cuvinte de dragoste, printre aceaşi frază „Te
iubesc, te vreau, dar nu mai pot, am obosit”, pe care ai auzit-o obsesiv zile
de-a rândul. Ţi-e dor şi tocmai pentru că ştii asta fugi, acum, speriată. Ai
ajuns să nu mai înţelegi, să nu mai vrei, să fugi de tine.
Te întorci acasă şi urci în pod, de unde iei o cutie mare, acoperită cu foi
de ziar mototolite, ca şi inima ta, peste care ai lipit florile uscate din
buchetul de trandafiri primit de ziua ta şi cu un capac învelit în pânză roşie,
deasupra căreia e o panglică de culoarea obrajilor tăi. Ai acolo toate
lucrurile pe care le-ai adunat de-a lungul timpului. Dacă ai putea să pui şi
toate amintirile într-un pod al minţii tale, poate ţi-ar fi mai uşor să te dai
jos din pat in fiecare dimineaţă şi zâmbetul afişat mereu n-ar mai contrazice
ochii pustii. Ridici capacul şi brusc îţi aminteşti de nişte ochii albastrii,
pe care i-ai iubit cândva, de mirosul crud de primăvară amestecat cu parfumul
lui, de mâinile mari care-ţi cuprindeau talia de fiecare dată când te vedeau,
ridicându-ţi picioarele pentru o scurtă perioadă de timp de la sol şi de acel
sărut pe frunte care ţi-l dădea mereu cu buzele pe care le adorai. Te uiţi la
zâmbete din ramă, miroşi flori presate şi citeşti şerveţele cu declaraţii de
dragoste, făcute în nopţi mult prea scurte. Vezi promisiuni pentru deget şi
ascunse sub toate aceasta, scrisorile la care nu ai răspuns de când a plecat.
Dedesuptul tuturor, stă cea în care te anunţă că pleacă:
„Azi, te părăsesc. Pun capăt la tot ce înseamnă noi... Eu unul am obsit să
alerg între viaţa mea şi a ta. M-am săturat să cumpăr bilete de avion
întipărite mereu cu aceaşi destinaţie şi cu siguranţă îţi pot spune că mă doare
că perna e mereu goală, dimineaţa, seara.
Vroiam să-ţi scriu de mult, deşi nu mai am ce să-ţi spun. Ţi-am scris atât
de multe în ultimele scrisori, încât tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi dovedesc
în randurile astea, că ne-am pierdut, că n-avem să mai fim ce-am fost, că ne-a
purtat timpul pe alte cărari, uitând tot ce am avut. Dar poate n-a fost timpul
de vină, poate a fost distanţa sau poate c-am fost noi.
Nu mai are rost să îţi înşir multele lucruri pentru care îţi mulţumesc. Le
ştii prea bine, iar timpul ţi le-a arătat cu siguranţă. Nu mai am cuvinte
destule ca să-ţi spun ce simt, dar să ştii că mă doare absenţa ta.
Deci, plec... şi rămân, depinde doar de cum priveşti. Nu mai pot... Îmi
pare rău... Dar ţine minte cât de mult te-am iubit... şi te voi iubi...”
Citeşti iar şi iar toate rândurile. Nu te doare. Nu te mai doare de multă
vreme, ba chiar te bucură toate pozele astea care îţi iau prizonieră imaginaţia
pentru o scurtă perioadă de vreme. Te întrebi câteodată dacă chiar a existat,
dacă nu cumva te hrăneşti cu o himeră, dar cutia din pod îţi confirmă că a fost
odată un el care te-a iubit, dar laş a plecat. Singurul tău impiediment e că tu
nu înţelegi. Nu poţi să pricepi, defapt refuzi, faptul că povestea voastră de
iubire nu s-a terminat cu „Şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi...”.
Îl mai aştepti şi mai ales azi când radioul nu mai ştie să cânte altceva
decât melodiile voastre. L-ai suna, dar acum e prea târziu să ajungă pentru că,
nu-i aşa, e probabil mult prea departe, aşa cum şi-a dorit. Poate o să te sune
el, aşa cum speri de fiecare dată când telefonul începe să vibreze, sau poate o
să vină înapoi, deşi nu ştii ce ar mai rezolva asta, nu ştii dacă a-i mai primi
înapoi un om care te-a părăsit, care n-a luptat, dar măcar ţi-ar dovedi că nu te-a uitat.
Ascunzi bine cutia şi cobori scările podului. S-a întunecat deja. Bei
ceaiul ăla de portocale, care ţi-l aducea mereu în pat seara, când citeai una
din „cărţile alea ale tale”, cum îţi spunea mereu. E posibil ca chiar „cărţile
alea” să te fi adus aici, să te fi transformat în visătoarea constantă, care
eşti acum. Ele te-au făcut să crezi în poveşti, ele şi multe filme în care el
mereu se întoarce. Te pui în pat, trăgând plapuma peste faţă, de parcă te-ai
ascunde de ceva. Azi, nu citeşti. Închizi ochii încet şi te gândeşti să
renunţi... A trecut deja prea mult timp... Dar îţi aminteşti că el te învăţa
mereu să nu renunţi, să nu te dai niciodată bătută şi ironia face că el a fost
care ţi-a dat cu piciorul. Te enervezi pe moment, începi să simţi cum ai vrea
să dai cu pumnii în el, sperând că se va trezi din coşmarul ăsta, dar l-ai
iertat de mult şi ştii că dacă ar apărea, nu ai putea să faci altceva, decât
să-l iei în braţe şi să-i spui cât de dor ţi-a fost...
Te întorci pe partea cealaltă. De mâine vei răspunde iar la telefon şi o să
ai grijă să te ţii atât de ocupată încât să-l uiţi încet, încet până când ceva
sau cineva îţi va aduce aminte de el. Te scoli din pat. Te duci la oglindă şi
te priveşti pentru prima dată, azi. Zâmbeşti. Îţi zâmbeşti. Tu îţi eşti singura
care a rămas acum. Eşti fericită. Şi eşti mândră. Realizezi că dacă ai trecut
de ziua asta, totul va fi floare la ureche de-acum încolo. Vei fi bine! Mereu
eşti, mereu găseşti soluţia de a te ridica din propria cenuşă. Ai să lupţi în
fiecare zi, ştiind că aşa ar fi vrut el să fi. Faci totul pentru el, chiar şi
în absenţă. Îţi mai arăţi un surâs şi te întorci înapoi în pat. Nu s-a
terminat. Defapt nu ştii nici când a început. Îţi e bine acum. Şi te gândeşti
că poate nu orice poveste începe cu „a fost odată” şi nici nu se sfârşeşte cu
„au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Nu, cel puţin nu povestea ta.
Ambiţia nebună cu care ai luptat până acum şi zâmbetul larg acompaniat de ochii
căprui, care mereu speră, îţi permit să modifici povestea, oricum e a ta şi ai
dreptul să o scri cum vrei, acum că ai rămas doar tu. Da, povestea ta începe cu
„au fost odată...” şi se sfârşeşte pe moment, cu „şi-a trăit fericită până la
adânci bătrâneţi...”.
