E inutil, e degeaba...

            De ce mai stai aici? Nu ai plecat încă? Ce cauţi? Aştepţi să primeşti, ca prima dată, pe tavă ceva la care nici măcar nu sperai şi ţi-a venit oricum chiar dacă nu te-ai străduit deloc?! Nu mai e atât de simplu. N-o să mă mai poţi avea atât de simplu. N-o să mă mai ai deloc, orice ai face! Am spus că s-a terminat, pentru că atunci când ceva se sfârşeşte, începe altceva diferit de ce a fost până atunci. Niciodată nu va reîncepe, nu are cum. Prea târziu... pentru tine.

          Îmi pare rău că s-a terminat aşa, cu ură. Cred că tu regreţi mai mult, dar părerile de rău şi indiferenţa sunt singurele care au mai rămas. Asta e ultima scrisoare care ţi-o mai scriu. La prima am primit un răspuns doar după ce ţi-ai dat seama, într-un final, că eram singura care te căuta. Nu te-ai schimbat deloc. Ştiam de la început cum eşti, dar speram că după multele promisiuni, va avea loc o transformare. N-a avut! Eşti la fel cum erai. Aşa sunt şi eu. Spuneai mereu că eu sunt diferită, că nu sunt ca „celălalte”. Sunt exact ca ele. Un singur lucru e diferit: ele te rugau să rămâi, chiar dacă tu erai cel care le rănea, eu te invit bucuroasă să te retragi prin uşa pe care nu cu mult timp în urmă o trânteai nervos, iar acum o închizi încet, calm, crezând că va mai putea loc o transformare. Inutil, degeaba! De asta mai stai aici? Ca să vezi cum nu poţi obţine ceea ce pretinzi că îţi doreşti? Nu vreau să mai rămâi aici, dar nici nu vreau să te văd, suferind.  Pleacă! Găseşte altceva, care să te motiveze să te schimbi şi nu mă mai căuta. Sunt o depărtare în apropierea ferestrei tale. Atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Te iert. Te iert pentru tot ce-ai făcut, pentru tot ce-ai zis şi sper să mă ierţi şi tu.Te absolv de orice vină, dar lasă-mă să trăiesc mai departe. 

Nu îmi pare rău pentru tine. Tu ai făcut să se întâmple asta. Tu ai vrut să fie aşa. Regret doar că trebuie să pleci rănit şi că eu rămân cu ura. Gândeşte-te că sunt doar o alta pe lista ta, poate îţi va fi mai bine aşa, poate nu mă vei arăta cu degetul când iubirea ta se va transforma în dispreţuire, poate asta îţi va alina durerea. Nu ştiu ce-mi va alunga mie suferinţa, pentru că visele în care apar verbe conjugate la condiţional-optativ nu sunt răspunsul.

Sunt atât de sătulă de minciunile tale, atât de sătulă de păreri de rău, încât acum îţi deschid uşa bucuroasă. Pleacă! Nu mai ai ce găsi aici, doar căteva cioburi de la o iubire spartă şi nişte poze cu nişte oamenii care păreau fericiţi. E inutil, e degeaba...

Singur...

          E noapte. Aştepţi pe cineva care să vină şi să tragă o cortină peste tot ce ai făcut, nu-i aşa? Dar eşti singur. Eşti sigur şi te gândeşti la tot ce-ai avut, dar ai pierdut, la toate greşelile pe care le-ai făcut.

          Ai pierdut, nu-i aşa? Ai pierdut din cauza  minciunilor tale. Tu te mai recunoşti când te uiţi dimineaţa în oglindă?! Nu te uiţi mut la omul din faţa ta care nu încetează să asundă tot ce simte?! De ce îţi faci asta?! Nu te-ai săturat sa eviţi tot ce-i bun?     

S-au pierdut anii în care toţi zâmbeam. Ne-am pierdut amândoi... atât tu, cât şi eu. Am rămas amândoi singuri, nu? Am rămas singuri cu amintirile. Conta să fim doar noi. Noi şi fulgii de zăpadă care cădeau încontinuu din cer. Zâmbeai mereu. Acum nici nu-mi mai pot aminti de când nu ţi-am mai văzut zâmbetul. Spuneai că prea puţini oameni te fac să zâmbeşti. Eram printre ei, dar m-ai lăsat în urmă. Ne-ai lăsat pe noi toţi în urmă, defapt.

Nu vrei să nu te mai simţi pierdut? Nu vrei să nu te mai simţi singur? Nu îţi lipseşte zâmbetul de pe buze sau te-ai obişnuit deja fără el? De ce nu vrei să faci ceva să revi la vechiul „tu” pe care-l iubeam aşa de mult?! N-ai vrea să ne întoarcem la ce era? Eu sunt aici. Şi voi fi mereu. Dar lipseşti tu. Mereu lipeseşti. A trecut prea mult timp de când trăieşti aşa. A trecut prea mult de când ai abandonat tot ce îţi doreai. Ştii că nu e prea târziu să ai ce vrei, nu?

Ştiu, au dispărut fulgii de zăpadă, cum ai dispărut şi tu. Dar asta nu înseamnă că tu nu te poţi întoarce. Sau atunci când pleacă cineva, pleacă toţi, cu totul? În ultimii ani am învăţat că oamenii pleacă, mereu. Dar unii se şi întorc. Nu vrei să fi şi tu printre cei care vin înapoi? Nu vrei să fii, iar la fel ca înainte?

E târziu. E deja aproape dimineaţă... Soarele începe să apară... E prea târziu să te întorci acum... Deşi te-am implorat atât, n-ai venit. Şi eşti tot singur! Eşti la fel de singur ca atunci când soarele a plecat. Nu crezi că ai nevoie de cineva? După ce te zbaţi atât, o zi întregă, rămâi doar tu. Ţi-ar fi atât de greu să ai pe cineva lângă tine? Sau te-ai obişnuit deja cu sentimentul?!

Păcat... păcat de tot ce-a fost, păcat de sentimentele irosite, păcat de tot timpul ăsta pierdut, păcat că nu mai vii, păcat că eşti tot singur...

Tu, care te ascunzi de mine în faţa ochilor mei

Te privesc. Stai în faţa mea. Îţi pot vedea chipul plin de tristeţe. Nu ştiu ce se ascunde în spatele ochilor tăi, dar de fiecare dată când îi întâlnesc pot să văd doar amărăciune. Ce se ascunde în spatele acestei suferinţe? Porbabil că nu voi...

Te uiţi întrebător în jur şi mereu când îi întâlneşti privirea cuiva te retragi. Te întorci de unde ai plecat, adică cu capul plecat. Cine eşti tu, străinule? Sau aş putea să spun că te cunosc, când totuşi nu o fac? Îţi bei în fiecare dimineaţă cafeaua jos, la cafeneaua de vis-a-vis. Stai fix 20 de minute şi pleci. Te afunzi în ceaşca de cafea şi parcă ai fi în altă lume. Închizi uşa încet după tine, priveşti mereu în spate, după care îţi continui drumul. Oare de asta nu poţi scăpa de suferinţă? Te uiţi mereu în spate! Asta înseamnă că te uiţi mereu în trecutul, care îţi aminteşte de cineva sau de ceva care te-a dezamăgit sau nu s-a împlinit? Nu te pot înţelege. Nu-ţi pot înţelege privirea. Ura îţi acoperă ochii căprui. În fiecare dimineaţă îţi bei cafeaua vis-a-vis de geamul meu. Cobor din casă când tu pleci. Te uiţi în ochii mei pentru o foarte scurtă perioadă de timp şi pleci mai departe. Asta faci în fiecare dimineaţă. A fost o singură zi în care nu ai venit. Dar atunci când    te-ai întors păreai mai abătut, mai trist, mai „cu capul plecat” decât deobicei.

Azi îmi pari mai liniştit, mai liniştit că ai reuşit să scapi măcar puţin de suferinţa care o duceai. Îţi întâlnesc privirea şi aştept să ţi-o retragi. Spre surprinderea mea nu o faci. Te uiţi pierdut în ochii mei. Parcă vezi dincolo de ei, defapt. Zâmbeşti amar şi te întorci. Te pregăteşti să pleci ca deobicei, dar ceva te opreşte. Te mai uiţi odată în ochii mei, te încrunţi ca şi cum nu ai înţelege ce se întâmplă. Mă fascinează tăcerea ta. Te privesc de peste un an şi nu te-am auzit niciodată, scoţând vre-un cuvânt. Mi se pare că vrei să spui ceva. Nu o faci! Te întorci şi pleci, şi pleci mai departe în lumea ta. Într-o lume pe care nu cred că am să o pot înţelege vreodată sau poate am să pot doar atunci când tu o vei face, când vei scăpa de toată povara din sufletul tău. Ştiu că mâine vei veni din nou aici şi îţi vei face rutina. Vei ajunge la opt fără patru minute, vei sta 20 de minute, vei închide uşa încet după tine şi mă vei privi ca deobicei în ochii pentru câteva secunde, apoi vei dispărea.

Te aştept în fiecare dimineaţă. Când te văd venind zâmbesc. Mi-aş dori să o pot face şi când mă uit în oglinda sufletului tău. Dar mă împac cu gândul că vei fi aici mereu. Mereu până suferinţa va dispărea de tot. Te aştept cu speranţa că mă vei lăsa să înţeleg puţin câte puţin din tine. Te aştept şi mâine!