Povestea unui actor singuratic

           Numele meu e Sara, dar azi, acum răspund la numele de Cassy sau orice alt nume preferi, oricum am răspuns la cel puţin jumătate din lista de nume pe care o găseşti, căutând pe Google. Îmi introduc sentimentele în suflet şi îmi impun un anumit comportament. Mă îmbrac cu rochia de pe spătarul scaunului, mă uit în oglindă: sunt eu Cassy. Am un suflet blând care e îndrăgostit de un bărbat frumos, dar foarte viclean. Mâine, o să mă cheme Rachel sau Haley, o să fiu brutală sau rece, o femeie de un înalt rang sau o simplă damă.       

După două ore cortina se lasă şi redevin eu, Sara, un simplu trecător pe strada ta. Probabil că dacă m-ai vedea întâmplător pe stradă, nu m-ai recunoşte, cum nu o să te recunosc nici eu. Stăm două ore în aceaşi sală, schimbăm priviri întâmplătoare… Defapt, tu mă priveşti, eu nu o fac. Eu mă uit undeva în gol, încercând s-o redescopăr pe Sara.

              Puţin mă ştiu, iar cei care o fac nu vin să vadă alte părţi din mine. Sunt eu mereu, tot timpul, chiar dacă am alte nume, haine sau stau pe alte scene. Stau în faţa unei coli de hârtie, încercând să-ţi spun ce simt, încercând să-ţi pun o pereche de ochelari în faţa ochilor care să te ducă în altă lume. E inutil să-ţi explic când oricum nu înţelegi, nu mă înţelegi. Am atâtea părţi diferite ce formează un întreg, încât ţi-e greu să le iubeşti pe toate. Îmi dau seama de faptul că n-ai s-o accepţi nicicând pe cea care o vezi pe scenă.

          Te văd rar ocupându-ţi locul rezervat în sala de teatru şi chiar şi atunci vii la fel de plictisit. Mereu, încerc să-ţi văd privirea, să-ţi ghicesc sentimentele. Dezinteres. Mă vrei doar pentru partea bună, doar pentru viaţa reală, pe când în cea imaginară mă laşi la o parte. Bineînţeles că dacă ai putea, ai creea tu personajul meu şi m-ai remodela de fiecare dată când te-ai răzgândi, aşa cum faci şi cu bucata de argilă din mâna ta. Tu nu vii în turnee, tu nu mă aştepţi la usă din spate, aşa cum fac toţi ceilalţi, tu nu suni doar pentru a întreba ce mai fac. Ştiu, te plictisesc poveştile mele, să nu mai spun de filozofia pe care o fac în fiecare dimineaţă în timp ce îmi beau cafeaua pe balconul unui bloc din centrul oraşului. Niciodată nu mi-a plăcut să locuiesc acolo. Prea multă aglomeraţie, prea mulţi oameni. Dar tu ai vrut asta, aşa că am acceptat. Sunt o perfecţionistă care-ţi ţine predici despre modul tău de a evita mereu lucrurile importante. Te enervează tot ce fac sau gândesc. De asta îţi repet în fiecare zi tot ce urăsc la tine, pentru că într-o zi o să mă rogi să plec sau poate o să-ţi dai masca jos. Sper doar să se întâmple cât mai repede. Mă poţi acuza că nu ţi-am fost alături, că te-am înşelat cu fiecare personaj pe care l-am jucat de-a lungul timpului sau că mi-am lăsat afecţiunea undeva departe de tine, dar măcar mă vei alunga.

          Sunt dezamăgită de tine, de mine şi de faptul că n-ai învăţat încă cât de bine pot juca teatru. Mi-ai văzut toate măştile, chiar când mi le puneam. Le-ai numărat pe toate pe parcursul tuturor anilor în care ai stat cu mine şi ai observat numărul lor mare. La ce te aşteptai defapt? Sunt o actriţă care-şi joacă rolul mult mai bine decât ar trebui. La început ai încercat să faci abstracţie de ele, chiar dacă n-am încetat multă vreme să mi le mai pun. Sunt dezamăgită de tine că de mult n-ai mai desfăcut şnurul cu care erau prinse de faţa mea, aşa că au rămas acolo. În fiecare zi, îmi mai puneam câte una, astfel erai tot mai departe de faţa mea... Din când în când, împrumutai câte o mască de-a mea, acum, ai grijă să-ţi pui una în fiecare zi, pentru că ei îţi spuneau cât de bine îţi stă cu ele, dar nu mai eşti tu, cel pe care l-am cunoscut pe o plajă plină de oameni cu ceva veri în urmă. Ai devenit dependent de jocul ăsta, eu am ştiut să renunţ la timp la el, pe scenă, ajungând să arăt câte o parte din mine, nu din ele, măştile. Parcă se lipesc de faţa ta şi chiar dacă câte odată am senzaţia că ai vrea s-o dai jos, nu mai poţi... rămâi singur, tu cu ea. În curând, n-o să mai ştii să scapi de ea, cum s-o arunci pe fereastra apartamentului tău mic. Curând, ai să poţi veni şi tu la teatru, ca actor, fiindcă ca şi spectator te-ai plictisi invitabil.

          Goneşte-mă! Haide! Ce mai aştepţi? N-ai reuşi să mă laşi mai singură, decât am fost până acum. Împreună separat. Ar fi mai bine să fim doar separat. Tu, eu fără o conjuncţie care să ne lege. E atât de simplu. Atât de uşor de înţeles. Şi dacă un tu fără mască, n-ar vrea să mă lase să plec, pune-ţi alta, oricum ai s-o faci inevitabil, pentru că tu nu poţi scăpa de ele sau cel puţin nu vrei... Ca amintire, îţi las măştile şi când însfârşit n-o să mai ai nevoie de ele, trimite-le la teatru. Sigur un artist singuratic o să aibă nevoie de ele, când cineva ca tine, care n-o să-l înţeleagă, o să-l dea la o parte, exact aşa cum obişnuieşti să faci tu.

          

Dacă aş fi...

Dacă aş fi bărbat, aş iubi o femeia de lângă mine cu toată fiinţa mea. Deşi aş cunoaşte-o de mult timp, aş fi fascinat de orice ar face. Aş sta s-o privesc ore în şir cum citeşte o carte sau cum se uită îngrijorată la multele haine aruncate pe pat, neştiind cum să se îmbrace, ce să aleagă. Nu ar sta mult în faţa unei oglinzi, pentru că nu ar avea nevoie de machiaj, ar fi atât de frumoasă fără şi i-aş şopti asta mereu, luând-o în braţe. Când am merge pe stradă, aş ţine-o strâns de mână, m-aş plimba mândru, iar când cineva s-ar uita la noi, i-aş zâmbi fericit că o am pe ea lângă mine. Le-aş prezenta-o tuturor prietenilor mei, iar ea ar fi bucuroasă să-i cunoască.                          

Aş ajuta-o oricând, la orice. Aş fi acolo pentru ea, cum ar fi şi ea pentru mine, adică mereu. Aş sta cu ea când ar fi supărată sau speriată şi i-aş repeta că „Va fi bine!”. I-aş şterge lacrimile cu sărutări tandre, în timp ce m-aş juca prin părul ei şaten, lung care s-ar lăsa pe umerii catifelaţi. Aş ţine-o cu grijă în braţe ca pe un porţelan fragil, iar când ar adormi, aş duce-o până în dormitorul amenajat de ea, unde aş aşeza-o ca pe un copil pe pat, acorperind-o protector cu mâinile şi săruturile mele.

M-ar aştepta nerăbdătoare să vin acasă şi m-ar lăsa să plec bucuroasă, pentru că ar ştii că o să mă întorc înapoi la ea. Ar fi independentă şi sigură pe ea cum ar fi şi sigură pe mine, că n-am s-o las. Iar când aş fi plecat, m-aş întoarce de fiecare dată când i-aş auzi numele sau i-aş simţi parfumul. Mi-ar fi atât de dor de ea, încât orice aş vedea, auzi sau mirosi mi-ar aduce aminte de ea.         

I-aş oferi plimbări lungi sub clar de lună şi răsărituri de soare pe plaje goale. Aş face tot ce mi-ar sta în putinţă să-i ofer orice şi-ar dori. Ar primi un un buchet mare cu florile ei preferate, exact când ar simţi nevoia să i se ofere. Pe raftul din sufragerie, s-ar afla poze cu noi. Ar avea în birou un loc al ei în care s-ar afla tot ce ar iubi: cărţi, flori presate, o cutie cu amintiri din fiecare loc în care a fost cu oamenii dragi ei, albumul cu muzica preferată şi un caiet în care ar nota tot ce simte. Un singur lucru nu ar ţine acolo: pe mine. Pe mine m-ar păstra într-un loc mai sigur: în inima ei.                              Atunci când aş fi cufundat în muncă, m-ar înţelege, m-ar aştepta cu cina pusă, nerăbdătoare să o sărut, să o ţin în braţe, să o iubesc. Aş fi încântat să mă las surprins de fiecare dată când ar veni cu câte o idee şi aş fi la fel, când i le-aşi pun în aplicare, făcând-o fericită, îndeplinindu-i dorinţele. M-ar duce în locuri pe care nu le-am mai văzut vreodată şi ar fi la fel de fascinată ca şi mine când ar descoperi lucruri noi.

Când aş supăra-o, i-aş cere iertare suspinând pentru greşala făcută. M-ar ierta, doar după ce m-ar ignora complet, doar după ce m-ar face să înţeleg ce durere i-am provocat. I-aş mulţumi când m-ar ierta plângând ca şi mine, apoi aş îmbrăţişa-o strâns şi aş avea grijă să n-o mai rănesc, să n-o mai fac să plângă.

N-aş fi perfect. Nici ea nu ar fi, dar i-aş adora defectele. N-am fi la fel, doar ne-am completa reciproc. I-aş iubi fiecare centimetru al corpului ei şi al pielii ei fine. I-aş adora ochii căprui cu care m-ar privi pătrunzător şi privirea care mi-ar vorbi de fiecare dată când ar întâlni-o pe ea mea mai mult decât orice cuvinte rostite, existente.

Dacă aş fi bărbat aşa aş iubi femeia, femeia de lângă mine. Dar pentru că sunt femeie aşa aş vrea să fiu iubită şi aşa aş iubi şi eu la rândul meu. Aş vrea să mă iubeşti tu aşa, pentru că eu deja o fac...