Povestea unui actor singuratic

           Numele meu e Sara, dar azi, acum răspund la numele de Cassy sau orice alt nume preferi, oricum am răspuns la cel puţin jumătate din lista de nume pe care o găseşti, căutând pe Google. Îmi introduc sentimentele în suflet şi îmi impun un anumit comportament. Mă îmbrac cu rochia de pe spătarul scaunului, mă uit în oglindă: sunt eu Cassy. Am un suflet blând care e îndrăgostit de un bărbat frumos, dar foarte viclean. Mâine, o să mă cheme Rachel sau Haley, o să fiu brutală sau rece, o femeie de un înalt rang sau o simplă damă.       

După două ore cortina se lasă şi redevin eu, Sara, un simplu trecător pe strada ta. Probabil că dacă m-ai vedea întâmplător pe stradă, nu m-ai recunoşte, cum nu o să te recunosc nici eu. Stăm două ore în aceaşi sală, schimbăm priviri întâmplătoare… Defapt, tu mă priveşti, eu nu o fac. Eu mă uit undeva în gol, încercând s-o redescopăr pe Sara.

              Puţin mă ştiu, iar cei care o fac nu vin să vadă alte părţi din mine. Sunt eu mereu, tot timpul, chiar dacă am alte nume, haine sau stau pe alte scene. Stau în faţa unei coli de hârtie, încercând să-ţi spun ce simt, încercând să-ţi pun o pereche de ochelari în faţa ochilor care să te ducă în altă lume. E inutil să-ţi explic când oricum nu înţelegi, nu mă înţelegi. Am atâtea părţi diferite ce formează un întreg, încât ţi-e greu să le iubeşti pe toate. Îmi dau seama de faptul că n-ai s-o accepţi nicicând pe cea care o vezi pe scenă.

          Te văd rar ocupându-ţi locul rezervat în sala de teatru şi chiar şi atunci vii la fel de plictisit. Mereu, încerc să-ţi văd privirea, să-ţi ghicesc sentimentele. Dezinteres. Mă vrei doar pentru partea bună, doar pentru viaţa reală, pe când în cea imaginară mă laşi la o parte. Bineînţeles că dacă ai putea, ai creea tu personajul meu şi m-ai remodela de fiecare dată când te-ai răzgândi, aşa cum faci şi cu bucata de argilă din mâna ta. Tu nu vii în turnee, tu nu mă aştepţi la usă din spate, aşa cum fac toţi ceilalţi, tu nu suni doar pentru a întreba ce mai fac. Ştiu, te plictisesc poveştile mele, să nu mai spun de filozofia pe care o fac în fiecare dimineaţă în timp ce îmi beau cafeaua pe balconul unui bloc din centrul oraşului. Niciodată nu mi-a plăcut să locuiesc acolo. Prea multă aglomeraţie, prea mulţi oameni. Dar tu ai vrut asta, aşa că am acceptat. Sunt o perfecţionistă care-ţi ţine predici despre modul tău de a evita mereu lucrurile importante. Te enervează tot ce fac sau gândesc. De asta îţi repet în fiecare zi tot ce urăsc la tine, pentru că într-o zi o să mă rogi să plec sau poate o să-ţi dai masca jos. Sper doar să se întâmple cât mai repede. Mă poţi acuza că nu ţi-am fost alături, că te-am înşelat cu fiecare personaj pe care l-am jucat de-a lungul timpului sau că mi-am lăsat afecţiunea undeva departe de tine, dar măcar mă vei alunga.

          Sunt dezamăgită de tine, de mine şi de faptul că n-ai învăţat încă cât de bine pot juca teatru. Mi-ai văzut toate măştile, chiar când mi le puneam. Le-ai numărat pe toate pe parcursul tuturor anilor în care ai stat cu mine şi ai observat numărul lor mare. La ce te aşteptai defapt? Sunt o actriţă care-şi joacă rolul mult mai bine decât ar trebui. La început ai încercat să faci abstracţie de ele, chiar dacă n-am încetat multă vreme să mi le mai pun. Sunt dezamăgită de tine că de mult n-ai mai desfăcut şnurul cu care erau prinse de faţa mea, aşa că au rămas acolo. În fiecare zi, îmi mai puneam câte una, astfel erai tot mai departe de faţa mea... Din când în când, împrumutai câte o mască de-a mea, acum, ai grijă să-ţi pui una în fiecare zi, pentru că ei îţi spuneau cât de bine îţi stă cu ele, dar nu mai eşti tu, cel pe care l-am cunoscut pe o plajă plină de oameni cu ceva veri în urmă. Ai devenit dependent de jocul ăsta, eu am ştiut să renunţ la timp la el, pe scenă, ajungând să arăt câte o parte din mine, nu din ele, măştile. Parcă se lipesc de faţa ta şi chiar dacă câte odată am senzaţia că ai vrea s-o dai jos, nu mai poţi... rămâi singur, tu cu ea. În curând, n-o să mai ştii să scapi de ea, cum s-o arunci pe fereastra apartamentului tău mic. Curând, ai să poţi veni şi tu la teatru, ca actor, fiindcă ca şi spectator te-ai plictisi invitabil.

          Goneşte-mă! Haide! Ce mai aştepţi? N-ai reuşi să mă laşi mai singură, decât am fost până acum. Împreună separat. Ar fi mai bine să fim doar separat. Tu, eu fără o conjuncţie care să ne lege. E atât de simplu. Atât de uşor de înţeles. Şi dacă un tu fără mască, n-ar vrea să mă lase să plec, pune-ţi alta, oricum ai s-o faci inevitabil, pentru că tu nu poţi scăpa de ele sau cel puţin nu vrei... Ca amintire, îţi las măştile şi când însfârşit n-o să mai ai nevoie de ele, trimite-le la teatru. Sigur un artist singuratic o să aibă nevoie de ele, când cineva ca tine, care n-o să-l înţeleagă, o să-l dea la o parte, exact aşa cum obişnuieşti să faci tu.