Copilărie

            Nu am avut o copilărie ieşită din comun. Nu am trecut prin întâmplări sau aventuri atât de interesante ca personajul principal al celebrelor „Amintiri” şi nu am fost nici pe departe acel copil special, de care, probabil, te aşteptai să-ţi povestesc.
            Nu-ţi imagina nimic, pentru că orice ai încerca, acum, e fals. Este adevărat, n-a fost nimic special, nimic special pentru tine. M-a avut copilăria şi eu am avut-o pe ea! A fost cea mai frumoasă, pentru că a fost a mea. Îmi dădea tot ce vroiam şi puteam fi oricine îmi imaginam. Aveam o lume întreagă la picioare!
            Îmi amintesc, cum adormeam sub vraja poveştilor spuse de mama sau cum una dintre femeile cele mai dragi mie avea mereu grijă să fiu cu zâmbetul pe buze, ca şi acum, când mă gândesc la curiozitatea, naivitatea şi inocenţa mea, pe care le stăpâneam mândră atunci, melancolică, acum, că le-am pierdut.
            Nu am cum să-ţi povestesc o singură întâmplare a copilăriei mele. Sunt multe, mult prea multe... Mi-ar lua zile întregi sau poate chiar sute pagini de roman, să-ţi povestesc că eu sunt... eram copilul, care a învăţat să se dea pe bicicletă în spatele unui bloc gri cu paatru etaje al cărui drum era neasfaltat, copilul căruia îi era frică de iarbă sau zăpadă, care dădea jos, cu coada de la mătura mamei, bomboanele de gumă topitoare agăţate atât de sus încât, aparent, să nu pot ajunge, de un cui din peretele bucătăriei, căruia îi cădeau lacrimi, când cădea cu bicicleta sau atunci când coada măturii părea mai scurtă decât ziua precedentă, pentru că nu ajungea la bomboane. Şi mai sunt atâtea, atât de multe amintiri...
             Dar e timpul să mă trezesc din vis, din melancolie, pentru că nu mai am nevoie de coada măturii pentru a ajunge la bomboane şi nici de poveştile captivante, care mă luau prizonier în lumea lor de basm. Nu mai sunt şi nici nu voi mai fi vrodată acel copil curios de atunci, deoarece au dispărut naivitatea şi inocenţa şi odată cu ele şi copilăria...