Too far

Azi, te părăsesc. Pun capăt la tot ce înseamnă noi... Eu una am obsit să alerg între viaţa mea şi a ta. M-am săturat să cumpăr bilete de avion întipărite mereu cu aceaşi destinaţie şi cu siguranţă îţi pot spune că mă doare că perna e mereu goală, dimineaţa, seara.

Vroiam să-ţi scriu de mult, deşi nu mai am ce să-ţi spun. Ţi-am scris atât de multe în ultimele scrisori, încât tot ce-mi rămâne de făcut e să-mi dovedesc în randurile astea, că ne-am pierdut, că n-avem să mai fim ce-am fost, că ne-a purtat timpul pe alte cărari, uitând tot ce am avut. Dar poate n-a fost timpul de vină, poate a fost distanţa sau poate c-am fost noi.

Nu mai are rost să îţi înşir multele lucruri pentru care îţi mulţumesc. Le ştii prea bine, iar timpul ţi le-a arătat cu siguranţă. Nu mai am cuvinte destule ca să-ţi spun ce simt, dar să ştii că mă doare absenţa ta. Şi durerea te oboseşte, iar nopţiile târzii la telefon mă ostenesc şi mai tare, pe când eu trebuie să fiu în fiecare nouă dimineţă gata de a-mi afişa zâmbetul, creeat de lacrimile uscate de peste noapte pe obrajii mei şi pregătită de a trece peste o nouă zi în care tu nu eşti.

Deci, plec... şi rămân, depinde doar de cum priveşti. Nu mai pot... Îmi pare rău...

Nu-mi mai poţi lua durerea...

           Undeva, cândva, se întâlnesc doi străini, care se cunoşteau odată. Trist e, că vor să credă că s-au uitat. Nu-şi mai vorbesc, nu-şi mai zâmbesc, dar încă mai speră.

          Cu sufletul gol, imun la orice alt sentiment decât iubirea pentru celălat şi cu mâna sorţii care pare să nu-şi dorească ca ei să sufere mai puţin, se întâlnesc după atâta timp. Nu-şi mai spun nimic, pentru că nu mai găsesc cuvintele necesare pentru a-şi lua durerea. Asta dacă mai e nevoie de cuvinte...

Azi, … dar n-are importanţă ce zi e azi, pentru că oricum ziua de azi îmi va rămâne adânc întipărită  în memorie, am greşit. Am greşit din nou, atunci când m-am dus în ACEL loc, unde mi-am promis că n-am să mai calc. Şi mă simt prost, pentru că din plictiseala mea acută, iar am ajuns să-mi dau lumea peste cap!

          Îmi vine să urlu, să strig cât de tare pot cât de penibilă  mă simt acum. Nu că aş putea să urlu, că iar o să vină cineva să-mi spună să încetez deoarce e doar o altă drama nesemnificativă, că prin dramele adevărate trec alţi oameni, oricum nu eu. O să mă facă să mă simt şi mai prost, mai groaznic chiar atunci când o să îndrăznesc să mă gândesc la faptul că inima mea părea să bată mai tare la vederea ochilor lui. Daaaa, acei ochi! Pentru moment m-am simţit chiar bine şi acum ajunge să mă doară (chiar dacă am un zâmbet tâmp pe buze) … din nou, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns prima dată. Asta ar fi a doua oară când pic de fraieră  în „amorul” ăsta adolescentin. DA! Scriu „amorul” între ghilimele, pentru că poate aşa o să realizez însfârşit cât am greşit atunci.

          Acum, că-mi amintesc iar încep să mă simt vinovată. Şi iar o să dureze sentimentul ăsta amărât. Şi-am să încept să mă plimb din nou prin casa asta mare (la ce mi-o fi trebuit mie una aşa imensă?!), vorbind singură, certându-mă, imaginându-mi vechile conversaţii aşa cum ar fi trebuit să fie: fără prostiile spuse de mine atunci când…

Dar parcă ochii lui îmi spuneau azi, că au uitat tot ce le-am zis… dar nu, nu, trebuie să-mi opresc mintea din a-şi mai spune aşa târziu  în noapte baliverne, din a se mai minţi singurăm, pentru că toată remuşcarea, iubirea şi dorul o să dispară cu timpul, nu? Pentru că doar el, timpul ştie să păstreze ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut,  iar acest lucru, aceste întâmplări trebuie şterse din memoria mea, acum pentru totdeauna, rămânând în urmă, în urma noastră doar o pagină de jurnal mototolită…

         

Se întălnesc din nou un el şi o ea, ca oricare alţii. Se cunosc de mult, se văd de mult şi se iubesc de mult. Cândva, văzându-i, credeam că aveau ceva ce ne doream noi, celalţi de mult. Acum însă, am imprsia că el nu-i mai poate lua durerea...

          - Iar pleci... Da’ nu te mai întoarce, nu mai are nici un sens...

          - Du-te să te culci...

          - NU! Nu fac mai fac asta. Tot timpu’ ăsta amărât am făcut asta. Nu mă duc nicăieri până nu-mi spui... de ce pleci?

          - Ai să-ţi dai seama cândva ce, de ce şi cum...

Şi n-a mai zis nimic. A plecat ca un laş, cum a şi fost până atunci dealtfel. Şi egoist. N-a făcut niciodată nimic pentru alţii, doar pentru el, doar pentru scopurile lui. Ştia să mintă frumos, se pricepea de minune la inventarea propriilor lui poveşti, privindu-te drept în ochi când ţi le spunea. Era şarmant, mult prea şarmant... Avea talentul de a te cuceri doar cu privirea. Îşi cunoştea toate talentele, pe care şi le punea mereu în evidenţă. Te punea la zid, te lăsa fără cuvinte, pentru a nu-şi scoate la iveală slăbiciunile. Credeam că ar avea una şi pentru mine, dar era doar imaginaţia mea doritoare. Mă minţeam singură de multă vreme. Ar fi trebuit să-l fi lăsat, dar îmi creea iluzia că se va schimba.

          Pleca când avea chef, ştiind că o să-l primesc de fiecare dată cu braţele deschise. Eram jucăria pe care, atunci când se plictisea, o punea  într-un raft, apoi, revenindu-i cheful o scotea prafuită, o făcea fericită, iar, în timp ce-i înalţa piedestalul, făcând-o să creadă că nu o să o mai pună vre-o dată acolo, o înghesuia pe alt raft. Acelaşi „du-te-vin-o” penibil pentru valoare ta, dragul meu (îndrăznesc să mi te adresez direct, pentru că nu mai am nici un fel de remuşcare, acum că te-ai întors) s-a repetat doi ani. DOI! Şi nici măcar nu dădeai vre-un semn ca-i vrea sa pleci, că te-ar întrista ceva. Defapt, te aşezai seara cel mai fericit lângă mine, apoi plecai în zori. Mă trezeam fără nici un bilet, doar cu un bujor somnoros lângă mine, abandonată într-o casă la fel de ofilită. Unde plecai, cât stăteai, de ce şi mai ales cu cine este un mister şi acum, atât pentru mine, cât şi pentru prietenii tăi mult prea pestriţi, cărora nu le păsa de soarta ta. Dar stai! Nu-mi spune! Nu am nevoie de minciunile tale. Nu din nou! Şi chiar de ai spune adevărul,cine te-ar mai crede după atâtea măşti pe care le-ai purtat?! Şi te-am văzut cu toţii, nu mai poţi nega. Aşa că poţi pleca, dar lasă-ţi măştile... nu le mai fă şi pe altele să sufere cu jocurile tale, de care eşti vrăjit.

Poţi să-mi spui orice. Zi-mi vorbe mari sau pur şi simplu poţi începe a mă acuza că m-am schimbat, pentru că ştiu că faptul că am devenit mai puternică te sperie şi te enervează. Acum, nu mă mai poţi face să simt nimic. Poţi să pleci nopti, zile, cum de altfel obişnuiai să faci, mie nu îmi mai pasă. Sunt imună la orice vorbă de-a ta. Ţipă, urlă, trânteşte lucruri şi de data aceasta n-ai să-mi mai vezi nici măcar un ochi lăcrimând. TU, doar TU m-ai transformat în stana de piatră care sunt acum, în omul care nu se clinteşte, orice ai face. Elevul devine profesor, iar eu te-am întrecut de mult. Ascultă-mi sfatul şi pleacă de tot acum. Nu te mai întoarce!

          Dar...  fii trist, pentru că e vina ta;

                    fii fericit, ai noroc că nu pot să te urăsc la fel de mult pe cât te-am iubit, că nu pot purta în mine atâta duşmănie, că oricum n-ai cum să simţi la fel de multă durere pe cât ai provocat, că ochii care-ţi ascund „calităţile” încă-i  îndrăgesc...

Învaţă  să iubeşti, dragul meu, oamenii mai mult decât jocurile tale! Învaţă să ierţi şi să mă ierţi şi pe mine că poate n-am ştiut cum să te iubesc. Dar mai presus, învaţă cum să nu-i mai răneşti pe cei care te-au iubit cândva şi care o vor mai face. Învaţa să rămâi! Învaţă să nu mai pleci!