Nu-mi mai poţi lua durerea...

           Undeva, cândva, se întâlnesc doi străini, care se cunoşteau odată. Trist e, că vor să credă că s-au uitat. Nu-şi mai vorbesc, nu-şi mai zâmbesc, dar încă mai speră.

          Cu sufletul gol, imun la orice alt sentiment decât iubirea pentru celălat şi cu mâna sorţii care pare să nu-şi dorească ca ei să sufere mai puţin, se întâlnesc după atâta timp. Nu-şi mai spun nimic, pentru că nu mai găsesc cuvintele necesare pentru a-şi lua durerea. Asta dacă mai e nevoie de cuvinte...

Azi, … dar n-are importanţă ce zi e azi, pentru că oricum ziua de azi îmi va rămâne adânc întipărită  în memorie, am greşit. Am greşit din nou, atunci când m-am dus în ACEL loc, unde mi-am promis că n-am să mai calc. Şi mă simt prost, pentru că din plictiseala mea acută, iar am ajuns să-mi dau lumea peste cap!

          Îmi vine să urlu, să strig cât de tare pot cât de penibilă  mă simt acum. Nu că aş putea să urlu, că iar o să vină cineva să-mi spună să încetez deoarce e doar o altă drama nesemnificativă, că prin dramele adevărate trec alţi oameni, oricum nu eu. O să mă facă să mă simt şi mai prost, mai groaznic chiar atunci când o să îndrăznesc să mă gândesc la faptul că inima mea părea să bată mai tare la vederea ochilor lui. Daaaa, acei ochi! Pentru moment m-am simţit chiar bine şi acum ajunge să mă doară (chiar dacă am un zâmbet tâmp pe buze) … din nou, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns prima dată. Asta ar fi a doua oară când pic de fraieră  în „amorul” ăsta adolescentin. DA! Scriu „amorul” între ghilimele, pentru că poate aşa o să realizez însfârşit cât am greşit atunci.

          Acum, că-mi amintesc iar încep să mă simt vinovată. Şi iar o să dureze sentimentul ăsta amărât. Şi-am să încept să mă plimb din nou prin casa asta mare (la ce mi-o fi trebuit mie una aşa imensă?!), vorbind singură, certându-mă, imaginându-mi vechile conversaţii aşa cum ar fi trebuit să fie: fără prostiile spuse de mine atunci când…

Dar parcă ochii lui îmi spuneau azi, că au uitat tot ce le-am zis… dar nu, nu, trebuie să-mi opresc mintea din a-şi mai spune aşa târziu  în noapte baliverne, din a se mai minţi singurăm, pentru că toată remuşcarea, iubirea şi dorul o să dispară cu timpul, nu? Pentru că doar el, timpul ştie să păstreze ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut,  iar acest lucru, aceste întâmplări trebuie şterse din memoria mea, acum pentru totdeauna, rămânând în urmă, în urma noastră doar o pagină de jurnal mototolită…

         

Se întălnesc din nou un el şi o ea, ca oricare alţii. Se cunosc de mult, se văd de mult şi se iubesc de mult. Cândva, văzându-i, credeam că aveau ceva ce ne doream noi, celalţi de mult. Acum însă, am imprsia că el nu-i mai poate lua durerea...