- Iar pleci... Da’ nu te mai întoarce, nu mai are nici un sens...

          - Du-te să te culci...

          - NU! Nu fac mai fac asta. Tot timpu’ ăsta amărât am făcut asta. Nu mă duc nicăieri până nu-mi spui... de ce pleci?

          - Ai să-ţi dai seama cândva ce, de ce şi cum...

Şi n-a mai zis nimic. A plecat ca un laş, cum a şi fost până atunci dealtfel. Şi egoist. N-a făcut niciodată nimic pentru alţii, doar pentru el, doar pentru scopurile lui. Ştia să mintă frumos, se pricepea de minune la inventarea propriilor lui poveşti, privindu-te drept în ochi când ţi le spunea. Era şarmant, mult prea şarmant... Avea talentul de a te cuceri doar cu privirea. Îşi cunoştea toate talentele, pe care şi le punea mereu în evidenţă. Te punea la zid, te lăsa fără cuvinte, pentru a nu-şi scoate la iveală slăbiciunile. Credeam că ar avea una şi pentru mine, dar era doar imaginaţia mea doritoare. Mă minţeam singură de multă vreme. Ar fi trebuit să-l fi lăsat, dar îmi creea iluzia că se va schimba.

          Pleca când avea chef, ştiind că o să-l primesc de fiecare dată cu braţele deschise. Eram jucăria pe care, atunci când se plictisea, o punea  într-un raft, apoi, revenindu-i cheful o scotea prafuită, o făcea fericită, iar, în timp ce-i înalţa piedestalul, făcând-o să creadă că nu o să o mai pună vre-o dată acolo, o înghesuia pe alt raft. Acelaşi „du-te-vin-o” penibil pentru valoare ta, dragul meu (îndrăznesc să mi te adresez direct, pentru că nu mai am nici un fel de remuşcare, acum că te-ai întors) s-a repetat doi ani. DOI! Şi nici măcar nu dădeai vre-un semn ca-i vrea sa pleci, că te-ar întrista ceva. Defapt, te aşezai seara cel mai fericit lângă mine, apoi plecai în zori. Mă trezeam fără nici un bilet, doar cu un bujor somnoros lângă mine, abandonată într-o casă la fel de ofilită. Unde plecai, cât stăteai, de ce şi mai ales cu cine este un mister şi acum, atât pentru mine, cât şi pentru prietenii tăi mult prea pestriţi, cărora nu le păsa de soarta ta. Dar stai! Nu-mi spune! Nu am nevoie de minciunile tale. Nu din nou! Şi chiar de ai spune adevărul,cine te-ar mai crede după atâtea măşti pe care le-ai purtat?! Şi te-am văzut cu toţii, nu mai poţi nega. Aşa că poţi pleca, dar lasă-ţi măştile... nu le mai fă şi pe altele să sufere cu jocurile tale, de care eşti vrăjit.

Poţi să-mi spui orice. Zi-mi vorbe mari sau pur şi simplu poţi începe a mă acuza că m-am schimbat, pentru că ştiu că faptul că am devenit mai puternică te sperie şi te enervează. Acum, nu mă mai poţi face să simt nimic. Poţi să pleci nopti, zile, cum de altfel obişnuiai să faci, mie nu îmi mai pasă. Sunt imună la orice vorbă de-a ta. Ţipă, urlă, trânteşte lucruri şi de data aceasta n-ai să-mi mai vezi nici măcar un ochi lăcrimând. TU, doar TU m-ai transformat în stana de piatră care sunt acum, în omul care nu se clinteşte, orice ai face. Elevul devine profesor, iar eu te-am întrecut de mult. Ascultă-mi sfatul şi pleacă de tot acum. Nu te mai întoarce!

          Dar...  fii trist, pentru că e vina ta;

                    fii fericit, ai noroc că nu pot să te urăsc la fel de mult pe cât te-am iubit, că nu pot purta în mine atâta duşmănie, că oricum n-ai cum să simţi la fel de multă durere pe cât ai provocat, că ochii care-ţi ascund „calităţile” încă-i  îndrăgesc...

Învaţă  să iubeşti, dragul meu, oamenii mai mult decât jocurile tale! Învaţă să ierţi şi să mă ierţi şi pe mine că poate n-am ştiut cum să te iubesc. Dar mai presus, învaţă cum să nu-i mai răneşti pe cei care te-au iubit cândva şi care o vor mai face. Învaţa să rămâi! Învaţă să nu mai pleci!