Te privesc. Stai în faţa mea. Îţi pot vedea chipul plin de tristeţe. Nu ştiu ce se ascunde în spatele ochilor tăi, dar de fiecare dată când îi întâlnesc pot să văd doar amărăciune. Ce se ascunde în spatele acestei suferinţe? Porbabil că nu voi...
Te uiţi întrebător în jur şi mereu când îi întâlneşti privirea cuiva te retragi. Te întorci de unde ai plecat, adică cu capul plecat. Cine eşti tu, străinule? Sau aş putea să spun că te cunosc, când totuşi nu o fac? Îţi bei în fiecare dimineaţă cafeaua jos, la cafeneaua de vis-a-vis. Stai fix 20 de minute şi pleci. Te afunzi în ceaşca de cafea şi parcă ai fi în altă lume. Închizi uşa încet după tine, priveşti mereu în spate, după care îţi continui drumul. Oare de asta nu poţi scăpa de suferinţă? Te uiţi mereu în spate! Asta înseamnă că te uiţi mereu în trecutul, care îţi aminteşte de cineva sau de ceva care te-a dezamăgit sau nu s-a împlinit? Nu te pot înţelege. Nu-ţi pot înţelege privirea. Ura îţi acoperă ochii căprui. În fiecare dimineaţă îţi bei cafeaua vis-a-vis de geamul meu. Cobor din casă când tu pleci. Te uiţi în ochii mei pentru o foarte scurtă perioadă de timp şi pleci mai departe. Asta faci în fiecare dimineaţă. A fost o singură zi în care nu ai venit. Dar atunci când te-ai întors păreai mai abătut, mai trist, mai „cu capul plecat” decât deobicei.
Azi îmi pari mai liniştit, mai liniştit că ai reuşit să scapi măcar puţin de suferinţa care o duceai. Îţi întâlnesc privirea şi aştept să ţi-o retragi. Spre surprinderea mea nu o faci. Te uiţi pierdut în ochii mei. Parcă vezi dincolo de ei, defapt. Zâmbeşti amar şi te întorci. Te pregăteşti să pleci ca deobicei, dar ceva te opreşte. Te mai uiţi odată în ochii mei, te încrunţi ca şi cum nu ai înţelege ce se întâmplă. Mă fascinează tăcerea ta. Te privesc de peste un an şi nu te-am auzit niciodată, scoţând vre-un cuvânt. Mi se pare că vrei să spui ceva. Nu o faci! Te întorci şi pleci, şi pleci mai departe în lumea ta. Într-o lume pe care nu cred că am să o pot înţelege vreodată sau poate am să pot doar atunci când tu o vei face, când vei scăpa de toată povara din sufletul tău. Ştiu că mâine vei veni din nou aici şi îţi vei face rutina. Vei ajunge la opt fără patru minute, vei sta 20 de minute, vei închide uşa încet după tine şi mă vei privi ca deobicei în ochii pentru câteva secunde, apoi vei dispărea.
Te aştept în fiecare dimineaţă. Când te văd venind zâmbesc. Mi-aş dori să o pot face şi când mă uit în oglinda sufletului tău. Dar mă împac cu gândul că vei fi aici mereu. Mereu până suferinţa va dispărea de tot. Te aştept cu speranţa că mă vei lăsa să înţeleg puţin câte puţin din tine. Te aştept şi mâine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu