De ce mai stai aici? Nu ai plecat încă? Ce cauţi? Aştepţi să primeşti, ca prima dată, pe tavă ceva la care nici măcar nu sperai şi ţi-a venit oricum chiar dacă nu te-ai străduit deloc?! Nu mai e atât de simplu. N-o să mă mai poţi avea atât de simplu. N-o să mă mai ai deloc, orice ai face! Am spus că s-a terminat, pentru că atunci când ceva se sfârşeşte, începe altceva diferit de ce a fost până atunci. Niciodată nu va reîncepe, nu are cum. Prea târziu... pentru tine.
Îmi pare rău că s-a terminat aşa, cu ură. Cred că tu regreţi mai mult, dar părerile de rău şi indiferenţa sunt singurele care au mai rămas. Asta e ultima scrisoare care ţi-o mai scriu. La prima am primit un răspuns doar după ce ţi-ai dat seama, într-un final, că eram singura care te căuta. Nu te-ai schimbat deloc. Ştiam de la început cum eşti, dar speram că după multele promisiuni, va avea loc o transformare. N-a avut! Eşti la fel cum erai. Aşa sunt şi eu. Spuneai mereu că eu sunt diferită, că nu sunt ca „celălalte”. Sunt exact ca ele. Un singur lucru e diferit: ele te rugau să rămâi, chiar dacă tu erai cel care le rănea, eu te invit bucuroasă să te retragi prin uşa pe care nu cu mult timp în urmă o trânteai nervos, iar acum o închizi încet, calm, crezând că va mai putea loc o transformare. Inutil, degeaba! De asta mai stai aici? Ca să vezi cum nu poţi obţine ceea ce pretinzi că îţi doreşti? Nu vreau să mai rămâi aici, dar nici nu vreau să te văd, suferind. Pleacă! Găseşte altceva, care să te motiveze să te schimbi şi nu mă mai căuta. Sunt o depărtare în apropierea ferestrei tale. Atât de aproape, şi totuşi atât de departe. Te iert. Te iert pentru tot ce-ai făcut, pentru tot ce-ai zis şi sper să mă ierţi şi tu.Te absolv de orice vină, dar lasă-mă să trăiesc mai departe.
Nu îmi pare rău pentru tine. Tu ai făcut să se întâmple asta. Tu ai vrut să fie aşa. Regret doar că trebuie să pleci rănit şi că eu rămân cu ura. Gândeşte-te că sunt doar o alta pe lista ta, poate îţi va fi mai bine aşa, poate nu mă vei arăta cu degetul când iubirea ta se va transforma în dispreţuire, poate asta îţi va alina durerea. Nu ştiu ce-mi va alunga mie suferinţa, pentru că visele în care apar verbe conjugate la condiţional-optativ nu sunt răspunsul.
Sunt atât de sătulă de minciunile tale, atât de sătulă de păreri de rău, încât acum îţi deschid uşa bucuroasă. Pleacă! Nu mai ai ce găsi aici, doar căteva cioburi de la o iubire spartă şi nişte poze cu nişte oamenii care păreau fericiţi. E inutil, e degeaba...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu