Nu poţi lega jumătăţi de inimă cu sfoară...

         A trecut ceva timp de când s-a întâmplat... Încă se mai văd urmele de lacrimi uscate pe obrajii fiecăruia.

         Era o zi de toamnă, 6 septembrie... Vântul adia uşor prin părul ei lung, negru care atârna peste umeri. O ţinea de mână mai strâns ca deobicei. Se temea că o va pierde, atunci mai mult decât oricând. Nimeni nu-l credea. Cine şi-ar fi putut imagina că în spatele unui chip blând şi un trup firav, s-ar putea ascunde o înşelăciune? O iubea. Din fiecare poveste a lui, reieşea asta. În timpurile de demult, îmi spunea tot ce simţea. Acum, nu mai face asta. Doar trece pe lângă mine şi mă salută încet ca pe un vechi prieten care s-a pierdut. Asta am şi făcut! Când a început să se vadă cu ea, au început şi certurile. Simţeam mereu, când o întâlneam întâmplător pe străzile micului oraş în care trăiam, că o să-l rănească. Nu mă credea, mă contrazicea tot timplu şi mă evita mereu. Nu ştiu cine sau ce l-a făcut să se convingă că am avut dreptate, dar realizase într-un final, chiar dacă nu a recunoscut, îmi dădeam seama doar din privirea lui. Nici atunci nu s-a întors la mine... A rămas cu ea. A RĂMAS cu EA! Îmi povestea, înainte să mă lase, de ea cu o sclipire în ochi pe care nu o mai văzusem până atunci. Realizam că o iubea, ştiam asta. Nu înţeleg, totuşi, de ce a rămas cu ea când ştia... când ştia că-l... ştia!

         Nimeni n-a văzut-o nici măcar o dată în compania altui bărbat, înafară de el probabil, dar asta nu am de unde să ştiu, nu mi-a spus niciodată... Era imposibil să-l fi înşelat, deci trebuia să fie altul motivul pentru care o ţinea atât de strâns de mână, pentru care se temea că o va pierde în acea zi. Cred că ascundeau ceva amândoi. Sau e posibil ca totul să se fi întâmplat în imaginaţia mea suspicioasă, plină de teama ca el să nu fie rănit.

         Nu m-am considerat şi nici nu sunt o femeie frumoasă, aşa că  m-am obişnuit cu gândul că nu am cum să ajung la el, la inima lui, vreodată. Sper totuşi, ca persoana care va avea şansa să fie cu el, să-l merite, să nu se comporte cu el cum a făcut-o ea.

         Într-un final s-a întors la uşa mea.

- Îmi pare rău, că nu te-am crezut, îmi mărturisea el.

Probabil că ştiam despre ce vrobea, sigur, doar că nu înţelegeam ce păţise. Părea că îi e uşor să suporte trădarea. L-am întrebat, în şoaptă, ce s-a întâmplat. Nu mi-a răspuns, în schimb, a apărut şi ea la uşa mea, implorându-l să o ierte. Deci acum îi părea rău? O alungase cu o voce răspicată care se transformase foarte repede într-una tremurândă, imediat ce ea a plecat. A început să-mi plângă în braţe, repetând că a iubit-o. Probabil îl înşelase...

         Un trup firav, o privire blândă care au trădat amândouă. L-au trădat. L-au rănit. Şi m-au rănit şi pe mine...                                                                            
         A trecut ceva timp de când s-a întâmplat. O văd pe ea pe stradă, mergând cu lacrimi în ochi şi pe el în aceaşi casă, a mea casă, stând tăcut într-un colţ de cameră. Nu iese de acolo, pentru că ştie că lumea l-ar arăta cu degetul cum o arată şi pe ea, acum. E un orăşel mic, plin de oameni prea buni, adică prea naivi, dar mai rău e că judecă mereu şi te arată mereu cu degetul, atât de repede pe cât te şi iubesc. Le trece repede, dar uită greu. Oricum, orice ar fi voi rămâne cu el, chiar dacă mă vor arăta şi pe mine cu degetul, atunci ne-ar arăta pe amândoi. Şi totuşi o fac degeaba. Nu o să ne arate niciodată pe amândoi cu degetul, pe noi, pe amândoi ca un întreg, pentru că toţi îşi dau seama că-l iubesc mai mult ca ea, dar el nu vede asta şi atunci cum pot să fiu un întreg cu o jumătate care nu e identică cu celaltă? Nu poţi lega jumătăţi de inimă cu sfoară...